Home » NATO si Romania in Securitatea Internationala

NATO si Romania in Securitatea Internationala

INTRODUCERE
Securitatea internațională, intens monitorizată, cercetată şi cu instituţii special create pentru previzionarea dezvoltării acesteia, pare a fi căpătat caracteristici care acum două decade păreau derizorii şi insignifiante în influenţarea acesteia. Lucrarea de faţă are ca scop evidențierea unor asemenea trasături, minore în aparenţă, dar cu influenţe majore asupra mediului de securitate în spaţiul de interes strategic al României, respectiv repolarizarea politică pe considerente economice, colapsul economic, ca sursă a decaderii societăţilor, şi ambiţiile politice ale unor lideri, ca motoare generatoare de reorientare totală a politicilor tradiţionale ale unor state.
Mediul de securitate a fost cercetat, definit şi caracterizat în mod constant, seminariile şi conferinţele cu această temă fiind de mai multe feluri, la toate nivelele (internaţional, regional, naţional, dar şi strategic, operativ şi tactic), mare parte din acestea sfârșindu-se cu articole sau cărţi tematice, frumos aranjate şi cu concluzii logice, eventual cu propuneri de abordare a trăsăturilor actuale ale mediului de securitate. Din mediul de securitate actual rezultă o lipsă acută de rezultate practice al tentativelor de influenţare pozitivă a acestuia, lucru pe care îl consider a fi nici mai mult,nici mai puțin decât efectul unei analize de fațadă a tendinţelor de dezvoltare a mediului de securitate internaţional sau lipsa unei motivări suficiente pentru evitarea situaţiilor de criză a căror victime sunt, cel mai adesea, populaţiile sărace şi neimplicate militar ale societăţilor nedezvoltate social şi economic.
Legătura și condiționarea reciprocă crescândă dintre state precum şi globalizarea sunt fenomene care determină atât modul de conceptualizare a securităţii cât şi politica de securitate, ca ansamblu de măsuri practice pentru realizarea securităţii.
Organizaţiile internaţionale de securitate, precum O.N.U. sau C.S.C.E. (O.S.C.E. după 1995) au propivasit notiunea de securitate,ca aceea de” securitate colectivă“, care este bazată pe ideea de cooperare dintre state în direcţia coordonării eforturilor de securitate pentru atingerea unui scop comun: securitatea globală. Dupa ce s-a încheiat războiul rece, securitatea colectivă a ajuns sa fie un concept cheie, inclusiv N.A.T.O. mutându-şi abordarea strategică de la „apărare colectivă“ către „securitate colectivă“.


,,Sarcina de a defini noțiuni noi de securitate în Răsăritul Europei este mai complexă acum pentru că percep provocările contra securităţii ca fiind de natură internă.Majoritatea înțeleg ca probleme de securitate deschiderea graniţelor care duce foarte des la imigraţie ilegală sau trafic, crima organizată, forţe poliţieneşti ineficiente şi corupţie la nivel guvernamental“.
Globalizarea legăturilor economice internaţionale progresează astăzi în acelaşi timp cu fragmentarea şi regionalizarea politicii de securitate.Indivizii şi naţiunile sunt astăzi martorii unor eforturi de regionalizare a relaţiilor politice şi de securitate.În ultimul deceniu au fost vehiculate noi concepte ale securităţii internaţionale.
Dintre acestea, securitatea cooperativă şi securitatea comună sunt două dintre cele mai frecvente noțiuni utilizate, completând conceptele tradiţionale de „securitate colectivă“, „apărare colectivă“ şi „încredere reciprocă“. Acestea din urmă se centrează asupra teritorialităţii statului şi pun în relief dimensiunea militară a securităţii şi ameninţării.
În noua eră a globalizării securitatea a fost promovată de către organizaţiile multilateral cum ar fi O.N.U. sau O.S.C.E.
„În cazul în care interesele naţionale ale României vor fi ameninţate sau securitatea statelor aliate va fi afectată,mai ales prin apariţia de conflicte între state, armata trebuie să fie pregătită să acţioneze atât contra primejdiilor convenţionale, cât şi a celor asimetrice, independent sau în cadrul Alianţei ”

Capitolul 1. Prezentarea generală a mediului de securitate

1.1 Conceptul de securitate internaţională
Etapa actuală se caracterizează printr-o complexitate şi o diversitate anterioară, create de mutaţiile care se produc pe toate planurile – politic, economic, social.
Toate aceste schimbări colosale imprimă, la rîndul lor, caracteristici specifice vieţii internaţionale, relaţiilor dintre state, prin aducerea în prim plan a unor fenomene, inclinații şi întamplări remaracbile ce trebuie desluțite spre a li se identifica soluţii corespunzătoare pentru ca pacea omenirii, securitatea şi progresul popoarelor să fie asigurate .
• Noțiunea de securitate şi-a extins sfera de cuprindere. Dacă, în mod tradiţional, tratatele privind securitatea internaţională şi menţinerea păcii cuprindeau prevederi de limitare a potenţialului militar, nefolosirea armamentului de un anumit gen , restricționarea recurgerii la forţă etc., secolul XX aduce în prim plan un element nou în cadrul conceptului de securitate, şi anume cel de securitate a mediului.Făcând parte tot din sfera ideii de securitate internaţională, în ultimul secol, a fost inclusă şi aceea conform căreia ameninţările la adresa securităţii internaţionale nu au ca sursă numai conflictele internaţionale, ci şi conflictele interne.
• Conceptul de securitate este stipulat şi în Carta ONU, prin care se interzice utilizarea forţei ca modalitate de agresiune împotriva unui stat suveran pentru a se evita punerea în pericol a securităţii internaţionale.
• În aceeași nuanță se pare că secolul XX a scos, mai mult decât oricând, în evidenţă interdependența dintre două elemenete importante și anume securitatea internaţională şi aspectele economice. Securitatea internaţională este fundamentală pentru asigurarea maximizării şi prosperităţii economice, iar forţa economică este cheia pentru asigurarea potenţialului militar, văzut ca garanţie a securităţii.
• La momentul actual, pacea şi securitatea mondială sunt în pericol, în cea mai mare parte datorită conflictelelor care au loc mai degrabă în interiorul ţărilor, decât conflictele dintre state. Se vorbeşte foarte mult despre „pacea democratică”, afirmându-se că societăţile democratice nu încep un război una contra celeilalte (ele pot lupta, dar împotriva statelor nedemocratice). Transparenţa şi responsabilitatea, care au atins un nivel cu mult superior în societăţile democratice, pot îngreuna izbucnirea războiului de către guverne, gîndirea şi politicile acestora fiind impuse într-o oarecare măsură scrutinului. Așa cum ne-a demonstrat războiul din Golf, democraţia este pentru pace o condiţie imperioasă dar nu și suficientă.
• Conferinţa Internaţională a relaţiilor dintre dezvoltare şi dezarmare convenită de Adunarea Generala a ONU, în New York în perioada 24 august – 11 septembrie 1987 a promulgat o definiţie a securităţii . În documentul final, care a fost adoptat printr-un consens a reprezentanţilor a 150 de ţări participante, s-a stabilit: „Securitatea este o prioritate de bază a tuturor naţiunilor, ea este de asemenea fundamentală atît în ceea ce priveşte dezarmarea cît şi dezvoltarea. Securitatea constă nu numai din aspecte militare, dar şi politice, economice, sociale, drepturi umane şi ecologice”.
Securitatea internaţională este o cauză care nu a fost indeplinită decît în linii generale, fiind „uitate” anumite detalii precum: posibile conflicte între India şi Pakistan, între Coreea de Nord şi cea de Sud, între Grecia şi Turcia, între Israel şi Siria, între Nigeria şi Camerun, printre altele,poziţia Rusiei, neîmpăcată cu gîndul că a pierdut controlul asupra statelor baltice şi a altor state componente ale fostului spaţiu sovietic.
Securitatea mărită poate, pe de o parte favoriza dezarmarea, iar pe de alta parte poate asigura mediul propice şi încredere cu scopul unei dezvoltări ulterioare. Procesul de evolutie prin depăşirea obstacolelor nonmilitare a securităţii şi participand la crearea unui sistem internaţional mult mai stabil şi durabil, poate creste securitatea şi astfel sa promoveze micsorarea numărului de arme prin dezarmare .
Dezarmarea ar putea mări securitatea prin doua modalităț i:direct și indirect. Procesul dezarmării ce garantează securitatea prin reducerea treptată a gradului de echipare cu armament, poate prilejui alocarea resurselor adiţionale pentru aspectele nonmilitare ale securităţii, şi ca efect creșterea ei în totalitate.
De curând, pericolele nonmilitare ale securităţii au trecut în planul principal a activităților globale. Un grup de experţi specializați în aspectele nonmilitare ale securităţii în Taşkent, în mai 1990, au utilizat următoarea definiţie a securităţii:
„Securitate este starea în care statul consideră că nu există nici un pericol de atac militar, presiune politică şi economică, astfel că ei pot urma în mod liber dezvoltarea şi progresul ţării lor” .
Modurile şi mijloacele de garantare a securităţii pot fi caracterizate în termeni naţionali, interguvenamentali, nonguvernamentali şi globali.
Securitatea are 2 aspecte practice si anume:
• lipsa unor pericole obiective, chiar dacă acestea sunt sau nu recunoscute;
• lipsa temerilor subiective, dacă acestea sunt sau nu sunt legitime.
Este mai importantă vreuna dintre ele? Ambele ipoteze pot fi argumentate. Ignorarea sau negarea pericolului nu garanteaza securitatea. De exemplu: dacă un stat nu recunoaste existenţa unui fenomen precum efectul de seră, aceasta nu semnifica că ţara la care facem referire nu se confruntă cu un real pericol. Nici formularea unor plângeri cu privire la un pericol de agresiune care nu a existat , de cele mai multe ori inventat obligatoriu (sau cel puţin exagerat) pentru a justifica cheltuielile militare, expune ţara la un pericol real.
Totuşi, ceea ce impulsionează politicile statelor este modul lor de determinare a pericolelor şi ameninţărilor, indiferent dacă acestea sunt sub-sau supraestimate.
În situatia actuala, unul din obiectivele principale ale comunităţii mondiale este garantarea şi perpetuarea securităţii internaţionale, crearea unor condiţii ce ar exclude disturbarea păcii generale sau izbucnirea de acţiuni ce ar expune pericolului securitatea natiunilor sub orice formă s-ar afla ele. Securitatea naţională a devenit o derivată a securităţii internaţionale, a securităţii întregii comunităţi mondiale.
Printre obiectivele prioritare ale statutului pe arena internaţională pe podium se află asigurarea securităţii unei ţări sau a securităţii naţionale sub toate formele şi manifestările sale. Securitatea, in situatia de fata, semnifica garantarea cetăţenilor unei tari cu condiţii decente pentru autorelizare, apărarea vieţii, libertăţii şi proprietăţii lor împotriva atentatelor din partea unor oameni, organizaţii sau din partea statului. Securitatea este sinonimă cu garantarea supraveţuirii statului.
• W. Lippman a fost unul dintre primii autori care a emis o concepţie despre securitatea naţională: „naţiunea se află în stare de securitate atunci cînd ea nu este constransă să-şi sacrifice interesele sale fundamentale cu scopul de a evita războaiele şi cînd ea este capabilă să apere, în caz de necesitate, aceste interse pe calea războiului ” .
• Transformările intense ce au avut loc pe continentul european din anii’90, limitate de căderea sistemului bipolar, au determinat mai ales găsirea unor noi modele de comportament şi conveţuire a naţiunilor europene, legate în in principal, de grija de securitate, sau de armonizarea intereselor naţionale. De cele mai multe ori este foarte complicat să definim dimensiunile reale ale securităţii naţionale. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că securitatea ineluctabil semnifică diferite lucruri în timpuri diferite, în diferite locuri, totul depinzând de faptul ca fiecare popor trebuie protejat,cât şi de natura pericolului şi ameninţărilor.
• Securitatea naţională este dependentă de însăşi securitatea sistemului social – politic al ţării în cauză, fiind subordonată unor factori precum: potenţialul economic, industria competitivă, calitatea sistemului de învăţămînt, bunăstarea cetăţenilor, stările lor de spirit, etc.
• Istoria unei naţiuni este un factor elocvent a ceea ce este considerat un pericol al securităţii acesteia. O națiune care a fost ocupată în mod repetat de armate străine, în mode cert este mult mai ingrijorată de securitatea graniţelor ţării sale, decît o ţară care a fost ocolită de acest obstacol.
• Principiul securităţii naţionale avea o orientare externă şi, ținând cont de acest lucru, principalii ei stâlpi de suținere erau strategia politicii externe, practica diplomatică, platforma politico – militară şi asigurarea ei militară de forţă.
• A fost admis tot mai des faptul că în lumea noastră aflata intr-o stransa legatura este aproape imposibil pentru un stat să-şi garanteze securitatea la nivelul cheltuielilor pentru securitate a altor state. Concepția aceasta a dus la reconsiderarea ideii de securitate şi la apariţia unor noi concepte precum :
• securitate colectivă : persoanele care făceau parte din alianţa se obligau să se abţină de la folosirea forţei unii împotriva altora şi să se sprijine reciproc în cazul cînd unul din ei este atacat de un stat membru al grupării rivale.

• securitate comună : toate natiunile sau indivizii dintr-o anumita regiune trebuie să se simtă protejati,in siguranţă şi să nu fie ameninţaţi. Acestă securitate nu poate fi posibilă în lipsa comunicarii şi nu poate fi realizată prin eforturile unui singur stat. Ideea de securitate comună atrage dupa sine ideea de securitate completă.
• securitate cooperativă : „scopul central este acela de a preveni războiul şi probabilitatea de constituire a echipamentelor necesare pentru iniţierea şi desfăşurarea unei agresiuni”. Concepţia de bază este aceea de a preveni şi nu de a trata.
Pentru a putea realiza o securitate comună, este necesar să se adopte măsuri cooperative atît la nivel regional cît şi la nivel global.

1.2 Evoluţia situaţiei politico-militare în perioada contemporană
Problema principală a politicii externe a statelor constă în pregătirea unor condiţii internaţionale favorabile pentru viitoarele ciocniri şi conflicte armate, mai întâi de toate în înfiinţarea propriilor coaliţii şi descompunerea coaliţiei potenţialului oponent . O atare stare s-a menţinut nemijlocit până la sfârşitul II Război Mondial. Dar în a doua jumătate a secolului XX situaţia a început să se schimbe.
Până la mijlocul secolului XX, puterea militară, în totală corespundere cu formula lui Carl Fon Clausewits a servit ca unul din mijloacele, des fiind cel mai important şi eficace, de atingere a unor scopuri economice şi politice concrete. În final, anume prin calea militară, pe de o parte, se stabileau sferele de influenţă, se ocupau teritorii care reprezentau interes strategic sau economic, se controlau cele mai importante comunicaţii, dar pe de altă parte – se blocau tendinţele analoge ale concurenţilor. Cu alte cuvinte, în urma aplicării forţei armate, statele s-au ales cu ceva, din punctul lor de vedere important, sau împiedicau alte state să le micşoreze propriile interese, de regulă, legate de instaurarea controlului asupra unor teritorii sau căilor de transport.
Dar o aşa dezvoltare a situaţiei a fost prevenită de apariţia armei nucleare. Puterea colosală de distrugere a noilor înarmări aducea îndoieli din partea majorităţii în oportunitatea utilizării forţei armate în relaţiile dintre două mari puteri – Rusia şi SUA şi blocurile politico-militare pe care le conduceau. Pericolul că confruntarea militară directă a două mari supraputeri va duce la un război nuclear, rezultatul căruia poate să aibă un caracter catastrofal, a devenit un mijloc puternic de reţinere a dezvoltării unei confruntări militare a NATO şi Pactului de la Varşovia .
Folosirea armelor nucleare strategice pentru atingerea unor câteva scopuri politice sau militare în relaţiile dintre sistemele publice în confruntare şi statele ce le dirijează, şi-a pierdut esenţa. Dar a apărut şi o altă problemă. Nu era , dar nici nu putea să fie nici o siguranţă că o confruntare militară, într-o oarecare măsură serioasă, între puterile obişnuite (nenucleare) înarmate ale coaliţiilor confruntare, nu se va transforma într-un război nuclear cu toate urmările care decurg din el. Puterea militară şi-a pierdut rolul de instrument de atingere a unor scopuri politice concrete pe arena internaţională. Ea a obţinut o calitate nouă – a devenit o metodă de prevenire a agresiilor din partea potenţialului oponent. Pentru a reţine potenţialul oponent de la declanşarea războiului, e necesar să fie convins că activităţile agresive vor atrage după sine, fără scăpare, un „răspuns nuclear”. Dar aceasta necesită formarea diverselor arme nucleare, destinate pentru diferite tipuri de conflicte, de asemenea pentru atingerea unor avantaje concrete, dacă nu pentru fiecare atunci pentru majoritatea din ele. O astfel de abordare, la rândul său, este interpretată de oponenţi ca pregătire pentru agresia nucleară, ceea ce poate provoca într-o situaţie critică folosirea armelor nucleare şi promovarea continuă a goanei după armele nucleare.
Mulţi experţi presupun, că stimularea goanei înarmărilor a fost parţial bazată pe economia a mult mai slabe Uniuni Sovietice. Dacă un astfel de calcul într-adevăr a avut loc, atunci el s-a adeverit. Nivelul extrem de înalt a militarizaţiei economiei sovietice a devenit unul din cei mai importanţi factori de pierdere a războiului rece, şi mai mult, a prăbuşirii sistemului comunist şi a statului fondat pe baza lui.
La fel, parţial, au fost şi tendinţele în timpul negocierilor legate de controlul asupra armelor şi limitarea în primul rând a acelor sisteme armate conform cărora avantajele erau de partea partenerului, şi interzicerea sau atenuarea maximală a limitărilor asupra acelor sisteme, în care statul dat simţea primordialitatea personală . Aceasta dădea negocierilor un caracter complicat, astfel încât greutăţile esenţiale apăreau în legătură cu faptul că obiecte ale discuţiilor deveneau acele momente ce ţineau de aspectul tehnic. În acelaşi timp, rezultatul negocierilor şi atingerea acordurilor ducea la apariţia într-o oarecare măsură a încrederii acestor state aflate în conflict, acumulării de experienţă la rezolvarea în comun a problemelor extrem de delicate, legate de întrebările esenţiale ce ţin de securitate.
Liderii politici tindeau să folosească în plină măsură tendinţele în domeniul controlului asupra armelor pentru întărirea autorităţii sale. Cu toate acestea, bineînţeles, eforturile personale în acest domeniu se desprindeau exclusiv ca rezultatul tendinţelor sincere de păstrare a păcii şi de stopare a guanei înarmării. În rezultat, în jurul controlului asupra armelor a apărut un sistem întreg de mituri şi companii propagandistice. Scopul lor constă în convingerea opiniei publice a societăţii în sinceritatea intenţiilor personale şi în ticăloşia partenerului. Dar metodele practice în domeniul limitării şi reducerii armelor, deveneau posibile numai atunci şi numai acolo, unde şi când ambele părţi, dintr-un motiv sau altul erau interesate într-un rezultat concret .
Statele semnatare a Acordului de ne răspândire a armelor nucleare, semnat la 1 iulie 1967, s-au obligat să nu transmită statelor nenucleare arme nucleare sau alte explozive nucleare, controlul asupra acestor arme, necontribuind în nici o măsură la procurarea acestora de către statele nenucleare. Din partea sa, statele nenucleare s-au obligat să nu producă şi să nu procure altfel arme nucleare. Nu mai puţin important a fost încheierea în 1990 a Acordului Forţelor Armate Tradiţionale din Europa (FATE). Semnarea acestui acord a avut o mare însemnătate pentru securitatea europeană, deoarece erau dispuse pentru nimicire zeci de mii de unităţi de arme, se egalau potenţialele de luptă a armatelor coaliţiilor aflate în opoziţie. Dar lucrurile se desfăşurau astfel încât practic imediat după semnarea Acordului FATE s-a destrămat Pactul de la Varşovia, iar după aceea s-a prăbuşit şi Uniunea Sovietică, ce pierduse războiul rece. Situaţia strategică din Europa s-a schimbat radical şi a apărut o problemă destul de complicată de adaptare a Acordului FATE la noile realităţi politico-militare. Dar rezolvarea acestor probleme s-a început abia în 1997, unul din motive fiind acordul părţilor privind îndeplinirea în primul rând a prevederilor lui şi reducerea forţelor armate naţionale, şi după aceasta metoda de adoptare la noua situaţie. O altă pricină consta în, problema privind schimbările din Acord, problemă ce s-a adeverit a fi legată în cea mai mare măsură de extinderea NATO la Vest.
Mediul de securitate actual este deosebit de dinamic şi în continuă schimbare, în prezent având loc o reconfigurare a diagramei relaţiilor de putere : de la un sistem global bipolar, în care S.U.A. şi URSS îndeplineau rolul de superputeri, iar puterile regionale aveau o putere redusă, la un sistem multipolar, în care distingem superputeri – în prezent doar S.U.A., puteri regionale – China, Rusia, Japonia, India şi Coreea reunită şi state sau entităţi non statale care şi-au dezvoltat o capacitate mare într-un domeniu relativ îngust şi limitat, dar care le dă posibilitatea de a influenţa, uneori în mod determinant, dar pe termen scurt, evoluţia mediului internaţional.
Ameninţările transnaţionale (terorismul, migraţia şi traficul de droguri şi materiale strategice, crima organizată), profitând de permeabilitatea frontierelor are mai multe şanse de a se propaga la scară planetară.Accesul diferenţiat al statelor la resurse afectează relaţiile dintre acestea. Deşi numărul şi amploarea conflictelor care au la origine dispute teritoriale a scăzut, s-au amplificat şi diversificat modalităţile de rezolvare prin forţă a divergenţelor de natură etnică şi religioasă .
Varietatea riscurilor şi ameninţărilor vizând securitatea naţională a statelor justifică o încercare de clasificare a lor.Unii analişti utilizează drept criteriu natura acestora şi, din această perspectivă, se pot distinge următoarele categorii:
– riscuri şi ameninţări non-militare,
– agresiuni atipice implicând forţa armată;
– agresiune armată, riscuri nucleare şi ecologice.
Asigurarea securităţii şi apărării statelor se poate considera realizată în momentul în care nu trebuiesc sacrificate interesele proprii în favoarea altui stat, grup de state sau organisme internaţionale şi care, în caz că se atentează la componente ale securităţii ei, poate să şi le menţină, inclusiv cu ajutorul forţelor armate.
Conceptul de asigurare a securităţii şi apărării statelor prin intermediul organizaţiilor internaţionale a apărut începând cu a doua jumătate a secolului XIX ca răspuns la nevoia resimţită de state de a crea un cadru organizatoric cu caracter permanent care să le faciliteze cooperarea în diferite domenii.
Ca urmare au fost propuse şi s-au format o serie de organizaţii internaţionale, la început, acestea având un caracter tehnic (Uniunea Poştală Internaţională, Institutul Internaţional de Agricultură…), numărul lor crescând vertiginos după al doilea război mondial, când a luat fiinţă şi Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.), în prezent singura organizaţie internaţională cu vocaţie de universalitate, constituind cel mai reprezentativ forum al popoarelor în epoca contemporană.
Diferenţa majoră constă în capacitatea crescută a puterilor regionale de a produce ameninţări majore la adresa securităţii şi apărării U.E.
U.E. şi N.A.T.O. nu se află în competiţie, ci desfăşoară activităţi complementare împotriva unor obiective comune.N.A.T.O.constituie arhitectura pe care îşi construiesc apărarea colectivă, iar dezvoltarea capacităţilor U.E. trebuie să permită ţărilor europene să contribuie mai mult la propria lor securitate .
Cu toate acestea, previziunile actuale duc la concluzia că mediul internaţional actual nu oferă indicii care să sugereze declanşarea unor conflicte militare de proporţii în Europa. Este de aşteptat ca, pe termen scurt şi mediu, riscurile la adresa securităţii şi apărării ţărilor europene să fie de natură nemilitară.
Mediul internaţional actual reprezintă evoluţia de ansamblu a cadrului politic şi economic rezultat în urma evoluţiei internaţionale a situaţiei stabilite le sfârşitul celui de la doilea război mondial.În acest context, după încheierea recuperării datoriilor, U.R.S.S. nu a mai avut profit de pe urma colaborării economice cu ţările satelit.
Pe plan mondial, ţările capitaliste, nevoite să renunţe la colonii, s-au văzut nevoite să-şi păstreze influenţa politică şi economică pe teritoriile vechilor colonii.
Astăzi U.E. dispune de structuri politico-militare de securitate, încadrate cu personal militar şi civil pentru realizarea Politicii Externe şi de Securitate Comună.
În acest cadru de ansamblu s-a conturat noul mediu internaţional, în cadrul căruia conceptul de securitate este legat de fenomenele de risc, pericol şi ameninţare, vulnerabilitate.

1.3 Mediul de securitate – principalele riscuri şi ameninţări
La început de mileniu, lumea a intrat într-un nou ciclu de evoluţie, marcat de coexistenţa şi confruntarea unor tendinţe pozitive marcante cu altele care generează riscuri şi ameninţări. Ordinea mondială veche, ce se baza pe logica bipolară – era definita de dusmanie precum si de capacitate de anihilare reciprocă a unor state şi blocuri politico-militare –dar aceasta a dispărut, iar trecerea postbipolară s-a sfarsit, în acest timp germenii construcţiei unei arhitecturi globale noi de securitate ocupand un loc determinant în cadrul preocupărilor comunităţii internaţionale.
La nivel mondial, lumea persista să rămână puternic angrenata in starea de conflict. Nucleele conflictelor operează atât în domeniul accesului la resurse, la mecanismele de distribuţie a acestora cat la pieţele de desfacere, cât şi în cel al diferenţelor identitare de natură civică, etnică, religioasă, culturală sau ideologică. Iminenta unui conflict militar de o mare avengura este redusă, în timp ce conflictele regionale şi cele interne pot fi mai intalnite, iar consecintele lor – directe sau cumulate – tind să devină din ce in ce mai dificil de controlat .
Mediul de securitate internaţional se află intr-o continuuă tranziție.Unele modificări sunt previzibile și lineare, fie că iși au izvorul in dezvoltarea obiectivă a mediului de securitate, fie că sunt efectul unor strategii şi programe.Altele au insușiri nebănuite, de discontinuitate esențială,seismice şi sunt acompaniate de o doză de incertitudine semnificativă ca natură, amploare şi durată.
Înmulțirea noilor riscuri şi ameninţări intensifică aspectele de incertitidine și insecuritate ale mediului global, astfel că, în viziunea următorilor 10-15 ani, ordinea mondială va arăta diferit, tinand cont de faptul ca noua dinamică a relaţiilor internaţionale avantajează incercările comunităţii euroatlantice care țintește construcţia unui nou echilibru internaţional, capabilă să asigure extinderea şi consolidarea libertăţii şi democraţiei.
Mediul de securitate este definit, mai ales, de următoarele tendinţe esentiale: grabirea si intensificarea proceselor de globalizare şi de reintegrare regională, in acelasi timp cu persistenţa unor acţiuni având ca finalitate:
– Fragmentarea statală;
– Orientarea echilibrata a eforturilor consacrate fragmentarii unei noi arhitecturi de securitate, stabile şi predictibile, acompaniate de intensificarea tendinţelor anarhice în unele regiuni;
– Improspătarea eforturilor statelor ce au ca tintă prezervarea influenţei lor în dinamica relaţiilor internaţionale, în paralel cu multiplicarea formelor şi creşterea ponderii intervenţiei actorilor nestatali în dinamica relaţiilor internaţionale .
În această lume complexă, dinamică şi conflictuală, infruntarea principală are loc între valori, credinţe şi percepţii fundamental diferite, între democraţie şi totalitarism, şi este determinată de agresiunea majoră a terorismului internaţional, de sorginte extremist-religioasă, structurat în reţele transnaţionale, împotriva statelor democratice şi a forţelor politice raţionale din statele angajate în procesul democratizării. Obiectivele majore ce conduc dezvoltarea mondiala în epoca postbipolară da nastere la noi riscuri şi provocări la adresa valorilor şi intereselor naţionale şi comune, creează îngrijorări justificate, dar oferă şi reale oportunităţi.
Globalizarea este fenomenul principal care influenţează mediul de securitate contemporan, atât în ceea ce priveşte nasterea noilor riscuri şi ameninţări, cât şi al apariţiei variatelor oportunităţi. În acest mediu, nici o natiune nu se poate retrage sau rămâne neutra, nici un stat nu este ferit şi nici unul nu trebuie să rămână pe dinafara proceselor globale. Securitatea internaţională accede tot mai mult să-şi demonstreze caracterul indivizibil, iar comunitatea internaţională este tot mai conştientă de responsabilitatile ce îi revin .
În linii generale, globalizarea reliefează o şansă reală de dezvoltare economică aptă să creeze prosperitate şi să ocroteasca mediul, dar înscrierea pe această tendinţă nu este garantie pentru fiecare stat.Ea ţine foarte mult de capacitatea statelor de a exploata programatic şi eficient astfel de ocazii. În caz contrar, ţările care nu corespund acestor criterii riscă să piardă oportunitatea de a beneficia de efectele pozitive al globalizării.
Dezvoltarea societăţii omeneşti actuale corespunde tuturor criteriilor fenomenului globalizării.Globalizarea defineşte un fenomen pluridimensional cu repercursiuni determinate în domeniile economic, cultural,social şi de securitate.
În cadrul acestei configuraţii a scenei mondiale, zone întregi sunt lovite de stări de tensiune, labilitate şi conflict, de sărăcie şi frustrare care da nastere sau favorizează proliferarea noilor riscuri şi ameninţări.Dintre toate acestea, unele pot avea un efect impregnant asupra securităţii României.Privitor la o regiune, în Europa centrală, de est şi de sud-est, stăruiesc sau sporesc în intensitate diferite stări de tensiune şi situaţii conflictuale determinate de vechi dispute de natură etnică sau religioasă, teritoriale sau separatiste ori de contestare a frontierelor existente, precum şi de criminalitatea transfrontalieră .
Eliminarea comunismului ca sistem politic şi instituirea democraţiei, expansiunea N.A.T.O. şi a Uniunii Europene, aflorimentul frontierelor, accentuarea fluxurilor de persoane, servicii şi capital, mărfuri, dar şi evoluţia tehnologică au favorizat racordarea noilor democraţii la zona de prosperitate şi securitate euroatlantică.
Pentru România, aceste manifestări, consolidate cu conjunctura sa geopolitică, se constituie în oportunităţi strategice importante.
Acestea sunt amplificate de următoarele elemente:
– integrarea în spaţiul economic, politic, cultural, de justiţie şi de securitate al Uniunii Europene;
– provenienţa la Alianţa Nord-Atlantică;
– gradul ridicat de interoperabilitate a instituţiilor de securitate şi apărare ale României cu structurile identice din statele membre ale Alianţei Nord-Atlantice şi Uniunii Europene.
– parteneriatul strategic cu S.U.A.; intensificarea rolului şi a ponderii regiunii Mării Negre în preocupările de securitate şi energetice ale Europei;
Pentru N.A.T.O., în perioada actuală, prioritară este preocuparea restructurării Alinaţei şi, mai ales, “reaşezarea” raporturilor dintre S.U.A. şi partenerii săi occidentali şi extinderea spre est, chestiune dorită de fostele state membre ale Tratatului de la Varşovia , state care, în cea mai mare parte a lor,sunt în prezent în N.A.T.O.

Ameninţările de natură politică
Mass-media alaturi de lucrările de specialitate detaliaza şi uneori analizează sursele de instabilitate de natură politică existente în lume.Nu toate studiile de caz sau comentariile se concretizeaza in ameninţări certe.Dacă slabiciunile unui sistem de securitate ,naţional sau internaţional, sunt reale si concrete, pericolele sunt cu atat mai greu de constatat şi definit în contextul politicii internaţionale actuale.
Elementul distinctiv dintre amenintarile minore care rezidă din mediul competitiv internaţional şi pericolele la adresa securităţii naţionale se concretizeaza într-un spectru care se întinde de la obişnuit şi rutinar, până la drastic şi fără precedent.
Timpul şi locul din acest ansamblu în care intră un tip de ameninţare, zona elementelor ce afecteaza securitatea naţionalăeste dependenta, de cele mai multe ori, de hotararea politică şi mai puţin de obiectivitatea componentelor constitutive ale ameninţării respective.
Mare parte a ameninţărilor politice sunt canalizate catre ordinea de drept dintr-un stat sau catre statutu unui organism internaţional. Aceasta se poate realiza doar prin:
– răsturnarea guvernului sau a organelor de conducere ale unui organism internaţional;
– distrugerea structurii politice; suspendarea sau excluderea din structurile de securitate, ş.a.
– injonctiunile asupra organelor de decizie în favoarea unei anumite politici;
Ameninţările la adresa identităţii naţionale necesita tentativele unui stat „mamă” de a întări identităţile similare etno-culturale de pe teritoriul statelor vizate pentru a ieşi din aria naţionala specifica acestora. Obiectivul propus ar putea fi: intensificarea dificultăţilor guvernului statului-ţintă de a guverna; încurajarea secesionismului; pregătirea terenului pentru anexarea de către statul vecin a unor teritorii; federalizarea contra voinţei naţionale.
Ameninţările politice pot fi de doua feluri si anume : intenţionale şi structurale.Dintre ameninţările intenţionale fac parte:
– nerecunoaşterea diplomatică a statului respectiv;
– intervenţiile politice din partea unui stat în afacerile interne ale altui stat;
– ameninţări determinate de natura regimului politic;
– sprijinul acordat unor grupări politice antistatale;
– formarea de grupări interne, ostile statului naţional;
– suspendarea sau scoaterea din diferite organisme de securitate;
– influenţarea elaborării unor recomandări şi rezoluţii ale unor organisme internaţionale defavorabile pentru statul vizat
– propagandă ostilă.
Ameninţările referitoare la structură rezultă ca urmare a dezvoltării sistemului social mondial în care anumite structuri pot deveni contrare uzurilor si ideilor actuale în ansamblul relaţiilor bilaterale. Acestea apar doar atunci când convingerile organizatoare ale celor două state se contrazic între ele, astfel încât nu-şi pot ignora existenţa reciprocă.
În ultimul timp, ameninţările structurale pot avea la bază unele nepotriviri între diverse structuri supranaţionale şi statele din componenta acestora.Incluziunea în anumite structuri de securitate suporta riscuri de genul:
– crearea de instituţii destinate legăturii cu organismele supranaţionale, care funcţionează după norme aflate in neconcordanta cu legislaţia statelor pe teritoriul cărora iau nastere;
– introducerea si impunerea unui sistem de norme comune, care nu este întotdeauna compatibil cu cel specific naţional;
– transferul de prerogative naţionale către structura integratoare; situaţie care poate fi percepută ca o pierdere de suveranitate.
La calibrul relaţiilor dintre state ameninţările structurale pot avea în vedere:
– extrateritorialitatea legislativă;
– subordonarea unor partide organizate pe criterii etnice de pe teritoriul altor state;
– cosuveranitatea asupra unor teritorii;
Anihilarea acestora este o preocupaţie neîncetată, care presupune procedee adecvate şi acţiuni tip „Joint”.Mai presus de toate acestea, posibilitatea de stabilitate politică definită de o asistare politică competitivă şi legiferată, sisteme deschise de recrutare a aparatului executiv şi independenţă a puterilor din stat scaderea substanţială a punctelor vulnerabile asupra cărora se pot direcţiona ameninţările. În acest mod, statul ajunge să devina credibil, lucru ce exercită o atracţie pentru interesul şi investiţiile străine, ca sursă de dezvoltare economică.

Ameninţările sociale
Mare parte a pericolelor sociale îşi au originea în interiorul statelor. Ele se dezvoltă pe fondul nemulţumirilor sociale de orice gen. Nesoluţionarea sau tergiversarea rezolvării conflictelor de muncă, a conflictelor interetnice constituie tot atâtea surse de ameninţare la adresa securităţii naţionale.
Ținând cont de faptul că securitatea socială depinde în mare masură de capacitatea statelor de a susţine structurile tradiţionale de limbă, cultură, identitate etnică şi religioasă, primejdiile acestor valori provin, marea majoritate a lor, din exteriorul statului, putând fi utilizate de asemenea şi căi interioare.
Înţeleasă drept o insușire a mediului contemporan de securitate, sporirea numărului de conflicte de natură etnico-religioasă a determinat abordarea mai in detaliu a acestui domeniu.
Analiza pluridimensională a unor astfel de confruntări a condus la elaborarea de către comunitatea internaţională a unor strategii şi tactici pentru rezolvarea conflictelor emergente sau în curs de desfăşurare.
Caracteristica lor fundamentală o reprezintă îmbunătățirea continuă şi adaptarea permanentă la sursele de instabilitate. În acest mod se caută şi de cele mai multe ori se şi reuşeşte ca izvoarele generatoare de tensiune şi de asemenea şi ameninţările de natură socială la adresa securităţii naţionale cu implicaţii directe asupra celei internaţionale să se diminueze considerabil.

Ameninţările economice
Într-o economie de piaţă, situaţia normală a membrilor participanti este una de risc şi incertitudine, creata de competiţia care garanteaza dezvoltarea şi prosperitatea naţională.
Cu toate defectele sale, piaţa este la momentul actual unul din cele mai eficiente mecanisme prin care se obţine în mod cert creşterea productivităţii, producţiei, distribuţiei şi consumului.
Pentru îndeplinirirea acestora piaţa exclude din schema actorii ineficienţi.În acest mod incertitudinea generată de jocul pieţii este terenul fertil al unui pachet considerabil de ameninţări economice.Ele pot îmbrăca diferite forme din care cele mai multe nu pot fi socotite ca primejdii la adresa securităţii naţionale.
Periculozitatea conţinutului primejdiilor de natură economică şi momentul când acestea devin factori disturbanti ai securităţii naţionale nu pot fi stabilite decât de factorii de decizie politică.
Dependenţa capacităţii militare de cea economică decurge din legile şi principiile luptei armate.Privind din acest unghi, daca am ajunge în situaţia în care materiile prime strategice depind de import, ameninţarea securităţii aprovizionării poate fi clasificată drept o problemă a securităţii naţionale a statului implicat.
Primejdiile de natură economică, sunt percepute ca fiind posibile pericole prin politici inadecvate care pot duce la conflicte nu numai de natură economică.
Ele pot fi considerate ca un atac contra securităţii tinând cont că acţiunea externă conştient dirijată conduce la daune materiale, presiuni asupra diverselor instituţii şi chiar prejudicii considerabile asupra sănătăţii şi longevităţii populaţiei statului ţintă.

Ameninţările militare
Ameninţările militare au fost percepute pană nu de mult ca principala ameninţare contra securităţii, deoarece acţiunea de forţă era singura modalitate prin care se putea determina pierderi iremediabile atât pentru baza organizaţională a statelor vizate, cât şi pentru existenţa populaţiei acestora.
Utilizarea forţei dezbină relaţiile paşnice dintre actorii internaţionali şi sfârșește recunoaşterea diplomatică. Disproporţia de potenţial militar existentă este de natură să agite unele state sau grupări de state importante.
Frica de eșec provoacă statele să-şi aducă forţele armate la nivelul necesar respingerii efectelor ameninţărilor sesizate. Canalizarea adunărilor militare către soluționarea problemelor istorice dintre state justifică accentul lipsit de proporții pus pe componenta militară a securităţii, chiar şi în perioada actuală în care primejdiile din alte sectoare reprezintă riscuri mult mai mari şi mai apropiate.
Sectorul militar are o dinamică proprie de dezvoltare, chiar dacă în statele în care controlul civil asupra armatei este indiscutabil.
Cursele înarmărilor sunt surse de ameninţare create de competiţia militară deschisă sau camuflată dintre state.
Ameninţările directe au moduri variate de manifestare: începând de la hărţuirea persoanelor şi bunurilor care aparţin unor state aflate în afara granitelor la raiduri şi incursiuni pe teritoriul acestuia; de la blocadă şi zone de interdicţiei aeriană sau navală la demonstraţii de forţă, mobilizări de trupe la frontiere, acţiuni ale forţelor speciale şi de cercetare-diversiune în interiorul statului ţintă.
Noul statut al României , de membru N.A.T.O., o categorie importantă de ameninţări militare o alcătuiesc şi ameninţările dirijate, în mod direct , contra unor membri ai NATO sau alianţei, în general. Chiar dacă semnalele sunt receptate în mod indirect , ele duc la izbucnirea unor mecanisme de apărare şi securitate care aparţin întregului sistem, iar România nu poate să lipsească ca urmare a obligaţiilor asumate prin semnarea Tratatului de la Washington.

Corupţia şi economia subterană
Noile raporturi ale lumii determinate de cursa pentru obţinerea unor favoruri politice şi economice crescute şi o înavuțire cât mai rapidă,exprimate mai ales în interiorul democraţiilor tinere, tind să se generalizeze la nivel mondial.
Consecințele defavorabile ale globalizării în plan economic şi in plan politic propun destule posibilități de reușită manifestării fenomenelor de corupţie şi extinderii pieţei „negre”. Acest lucru creeaza o sursă de ameninţare contra soliditatii politice, întrucat afectează securitatea economică a cetăţeanului, îi anulează dreptul de a asista cu şanse egale la rezolvarea „problemelor obştei”.
Toate aceste lucruri îl provoacă să-şi piardă încrederea în politică.Frustrările se vor transforma în acţiuni contra ordinii de drept, care pot îmbrăca variate forme.
Crima organizată, traficul de persoane, droguri şi materiale strategice
Europa este principalul obiectiv pentru criminalitatea organizată.Această sursă internă de amenințare contra securităţii noastre are şi o dimensiune fundamentală externă: traficul transfrontalier cu droguri, imigranţi ilegali, arme, reprezintă o mare parte din activităţile grupurilor criminale.
Din unele prezentări din cadrul congreselor recente de specialitate ce au loc la nivel global a rezultat că la nivel mondial,economia frauduloasă ocupă un binemeritat loc doi.
Evenimentele sunt clare în a prezenta locuri in lume în care criminalitatea transfrontalieră garanteaza controlul la nivel politic, cu ajutorul finanţării campaniilor electorale şi prin corupţie.
Specialiştii reliefează ca pe o principală sursă de ameninţare contra securităţii actuale unificarea a trei piloni la nivel mondial şi anume :
a) terorismul
b) traficul ilicit de orice natura (arme, materiale strategice fiinţe umane, ţigări , droguri, ş.a.)
c) criminalitatea şi spălarea de bani în economia subterană
Există posibilitatea ca infracţionalitatea transfrontalieră privită la scară largă să poată ajunge un instrument politic şi să joace un rol fundamental în dominaţia şi controlul unor sectoare importante. Lupta cu o astfel de amenințare poate fi începută cu determinarea minţilor înfierbântate să renunţe la planurile lor de acţiune şi, utilizând toata gama de metode aflată în portofoliul comunităţii internaţionale, readucerea la respectul faţă de ordinea mondială.
Totalizând aceste elemente distincte – terorismul asociat cu violenţa maximă, posibilitatea de procurare a A.D.M., criminalitatea organizată, slăbirea sistemului de stat şi forţele armate private – constientizăm riscul de a ne confrunta realmente cu o ameninţare radicală.

Capitolul 2 – NATO – Concepte generale
2.1 Informații generale despre Nato

NATO este o coaliţie formată din 28 de state din Europa şi America de Nord care au aderat la Tratatul Nord-Atlantic.
Misiunea fundamentală a NATO este aceea de a garanta libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic şi cu principiile Cartei Naţiunilor Unite.Tratatul Nord-Atlantica fost semnat în data de 4 aprilie 1949. Acest tratat reprezintă baza legală şi contractuală a Alianţei şi a fost stabilit în cadrul Articolului 51 al Cartei Naţiunilor Unite, care afirma din nou dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea individuală sau colectivă.
Din momentul in care a luat naștere această structură politică, Alianţa a desfășurat mari eforturi pentru stabilirea ordinii corecte şi durabile de pace în Europa, ce au la baza valorile comune ale democraţiei,drepturilor omului şi conform cu litera legii.
Principiul fundamental care stă la baza Alianţei este un angajament comun faţă de cooperarea mutuală între statele membre, ce se axează pe indiviziunea securităţii acestora.
Solidaritatea şi coeziunea din cadrul Alianţei sunt concepte care statuează angajamentul tuturor aliaţilor în cazul în care unul dintre statele membre se confruntă cu apariţia unor ameninţări ce atentează la securitatea sa. Fără a împiedica statele membre să se bucure de drepturile şi obligaţiile și de a se angaja la îndeplinirea responsabilităţilor suverane din domeniul apărării, NATO favorizează atingerea obiectivelor de securitate naţională ca urmare a unei incercări colective.
Rezumând, Alianţa este o asociere de state libere, unite în hotărârea lor de a-şi menţine securitatea prin garanţii comune şi prin relaţii permanente cu alte ţări.
În 2009, cu ocazia Summit-ului NATO de la Strasbourg-Kehl,s-au sarbatorit 60 de ani de la nasterea Alianţei Nord-Atlantice.
Aniversarea a reprezentat pentru NATO şi un moment favorabil pentru determinarea viitoarelor ținte ţinând seama de noile tipuri de ameninţări.
Cu ocazia Summit-ului de la Strasbourg-Kehl, din aprilie 2009, şefii de stat şi de guvern ai statelor membre NATO au acordat Secretarului general sarcina de a forma şi de a îndruma un grup de experţi care, comunicând cu statele membre, să redacteze recomandări vizând Noul Concept Strategic al NATO şi să facă propuneri în vederea punerii in practica a acestuia.
La Summit-ul NATO ce a avut loc la Lisabona in noiembrie 2010 şefii de stat şi de guvern au adoptat Noul Concept Strategic al NATO, document vizionar, care oferă liniile prinicipale de acţiune ale Alianţei Nord-Atlanticepe următorii 10 ani. Actul constitutiv delimiteaza trei sarcini fundamentale ale Alianţei:
• securitatea prin cooperare.
• apărarea colectivă,
• gestionarea crizelor ;

Modul de lucru
Structurile ce au luat naștere în cadrul NATO îndreptățesc ţările ce fac parte din Alianță să-şi coordoneze politicile, pentru îndeplinirea acestor sarcini de o importanta fundamentala. Ele garanteaza o conlucrare şi cooperare în domeniul politic permanenta, economic, la fel ca în alte domenii non-militare, precum şi exprimarea de planuri comune de apărare; stabilirea infrastructurii, a echipajelor şi facilităţilor de bază, indispensabile operaţiunilor forţelor militare;şi aranjamentele pentru programe şi exerciţii comune de instrucţie.
O structură militară şi civilă complexă sta la baza acestor activităţi, care necesita un personal administrativ bugetar şi de planificare, precum şi agenţii desemnate de către ţările membre ale Alianţei, pentru a coordona lucrul pe domenii de specialitate – cum ar fi de exemplu, conducerea şi controlul forţelor militare şi suportul logistic în susţinerea acestora,sistemul de comunicaţii imperios necesar în facilitarea consultării politice.

Sarcini fundamentale de securitate
Pentru a-şi atinge scopul esenţial, de Alianţă a statelor angajată faţă de Tratatul de la Washington şi de Carta Naţiunilor Unite, aceasta utilizeaza următoarele sarcini esentiale de securitate:
• “Securitate: Să garanteze unul din fundamentele imperioase ale unui mediu de securitate stabil în zona Euro-Atlantică, bazat pe dezvoltarea instituţiilor ca o ţară să nu poată intimida sau constrânge o alta prin ameninţări sau prin utilizarea forţei.
• Consultare: Să servească, conform prevederilor din Articolul 4 din Tratatul de la Washington, ca un colocviu transatlantic fundamental în consfătuirile aliate asupra oricăror probleme care dauneaza intereselor vitale, inclusiv evenimente probabilr care ating securitatea membrilor, precum şi în coordonarea corespunzatoare a eforturilor depuse în domenii de interes comun.
• Descurajare şi Apărare: Să descurajeze şi să se protejeze în faţa oricărui act de violenta împotriva unui stat membru al NATO,după cum se stipulează în Articolele 5 şi 6 din Tratatul de la Washington.
Pentru a fortifica securitatea şi stabilitatea din zona Euro-Atlantică:
• Managementul situaţiilor de criză:Să fie gata, conform cu Articolul 7 din Tratatul de la Washington, să participe la prevenirea efectivă a conflictelor şi să se incadreze activ în solutionarea crizelor, in special în operaţiunile de replicare a situaţiilor de criză.
• Parteneriat: Să promoveze, la scară planetara, parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte ţări din zona Euro-Atlantică, detinand ca scop principal sporirea transparenţei, încrederii reciproce şi a capacităţii de actionare din cadrul Alianţei”
Evoluţiile îndeplinite până la ora actuală în consolidarea democraţiei precum şi a statului de drept arată că România asimilează şi promovează principiile democratice şi valorile tuturor naţiunilor membre NATO. Caracterul ireversibil al procesului va fi confirmat odată cu integrarea în NATO şi UE. Transmisiunea democratică a autorităţii ca urmare a alegerilor din 1996 si 2000, reprezintă una din dovezile de maturitate a clasei politice şi a nivelului de participare la viaţa politică a populaţiei.

2.2 Rolul forţelor militare aliate şi schimbarea poziţiei în politica de apărare a Alianţei

De la crearea NATO, forţele aliate au reprezentat baza apărării şi timorării în faţa ameninţării unui război, care a rămas principala problemă de securitate al Aliaţilor vreme de patruzeci de ani. Rolul lor principal este acela de a asigura securitatea şi integritatea teritorială a statelor membre. Sarcina de a garanta securitatea prin timorare şi apărare colectivă rămâne aceeasi.Însă,ţinând cont de toate acestea, situaţia cu mult distinctă a securităţii din anii nouăzeci a permis forţelor Alianţei să îşi atribuie roluri noi pe lângă acela de a-şi îndeplini această funcţie primară. De exemplu, în cadrul programului îmbunătăţit al Parteneriatului pentru Pace şi în cadrul EAPC, Consiliul Permanent Reunit NATO-Rusia, Comisia NATO-Ucraina şi alte forumuri create pentru intensificarea cooperării, forţele militare aliate joacă un rol din ce în ce mai pregnant în facilitarea transparenţei şi creşterea încrederii între NATO şi Partenerii săi.
De asemenea, ele au un rol fundamental în verificarea acordurilor privind controlul armamentului. Mai presus de orice, ca forţe operative de pastrare a păcii, ele s-au angajat in pastrarea rolului esential de sprijinire a rezolvării efective a crizelor şi aranjamentelor de combatere a conflictelor, in special în rolul lor în implementarea Acordului de Pace din Bosnia şi în asigurarea prezenţei internaţionale de securitate în Kosovo, mandatată de către Naţiunile Unite. Rolul forţelor NATO de pastrare a păcii şi de solutionare a situaţiilor de criza a dobândit o importanţă vitală concomitent cu dezvoltarea rolului de ansamblu al Alianţei în acest domeniu . Într-adevăr, dintre toate tergiversările prin care a trecut Alianţa, nici una nu a necesitat mai multă determinare şi unitate a scopurilor decât acea de amplasare a forţelor sale militare în centrul eforturilor multinaţionale de sistare a conflictului şi de a pune bazele unui viitor stabil şi paşnic în Balcani. Cea dintâi misiune combatantă majoră în care NATO a utilizat forţele militare ca instrument de soluţionare a crizei, în scopul de a sprijini eforturile Naţiunilor Unite de stopare a conflictului din Iugoslavia, a avut loc în 1995. Această misiune, ştiută în istorie ca şi “Operaţiunea Forţa Deliberată”, a reprezentat un factor determinant al operaţiunii care a culminat cu finalizarea unui acord de pace în Bosnia. Ulterior, la sfârşitul anului 1995, NATO a fost desemnată să implementeze aspectele militare ale acordului prin preluarea conducerii unei Forţe de Implementare multinaţională (FOR), iar în anul următor a unei Forţem de Stabilizare (SFOR), amândouă stabilite în conformitate cu mandatele Naţiunilor Unite .
Acționând în acest mod, NATO a trecut de la un rol relativ limitat de sprijinire a eforturilor pentru menţinerea şi păstrarea păcii la unul de preluare a întregului control al operaţiunilor complexe de menţinere a păcii, cuprinzând şi participarea de forţe din partea a mai multor ţări partenere sau care nu sunt membre NATO. Această experienţă practică şi operaţională de conlucrare în domeniul militar a avut mari şi importante consecinţe,cum ar fi de exemplu, în producerea conlucrarii politice lărgite, nu numai între NATO şi partenerii săi, ci şi cu alte ţări.Procesul este avantajos pentru ambele părţi,atat pentru securitatea cât şi pentru stabilitatea din întreaga Europă. Rolul jucat de Alianţa în Kosovo şi actiunea sa în temperarea crizei umanitare din ţările vecine au contribuit la consolidarea rolului NATO în soluţionarea crizei. NATO a avut o contribuție decisivă, in special datorită conduitei campaniei sale aeriene şi prin desfăşurarea ulterioară a KFOR, la obiectivul comunităţii internaţionale de creare a fundamentului pentru pace şi stabilitate de lungă durată în Kosovo. Campania aeriană din Kosovo, care a avut ca efect determinarea coeziunii şi unitatii Alianţei şi decizia acesteia de a acţiona contra violenţei consecvente şi a încălcării drepturilor omului în Kosovo, a reconfirmat eforturile diplomatice ale comunităţii internaţionale şi a realizat obiectivele-cheie ale Aliaţilor NATO şi ale partenerilor acestora.Mai mult de 840 000 de refugiaţi s-au întors iar o forţă internaţională pentru pace condusă de NATO (KFOR) a avut un succes răsunător, iar comunitatea internaţională şi-a asumat răspunderea pentru administraţia civilă, prin intermediul Misiunii în Kosovo a Naţiunilor Unite (UNMIK). Noul rol al forţelor militare aliate afirmă angajamentul Alianţei de a dezvolta Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare în cadrul NATO. Acest proces este în zilele noastre continuat în contextul Politicii de Apărare şi Securitate Europeană şi dezvoltate de către Uniunea Europeană.O altă prezentare a felului unic în care forţele militare aliate sunt adaptate la noile imprejurari este integrarea conceptului militar cunoscut sub denumirea de “Forţe Operative Multinaţionale Interarme” (CJTF). La Summit-ul NATO, care a avut loc în ianuarie 1994, Şefii de Stat şi de Guvern au aprobat noţiunea ca fiind o parte de o importanţă strategică a adaptării structurilor Alianţei la transformările din mediul de securitate european. Conceptul este astfel creat încât să poată oferi NATO modalităţi flexibile de reacţie la noile ameninţări la adresa securităţii, în special operaţiuni care implică cooperarea naţiunilor din exteriorul Alianţei. Se urmăreşte ameliorarea capacităţii NATO de desfăşurare, în cel mai scurt timp, a forţelor multinaţionale şi plurifuncţionale necesare, potrivit cererilor specifice ale unui anume tip de operaţiuni militare. Se facilitează, de asemenea, şi integrarea participanţilor care nu fac parte din NATO la operaţiunile de sprijinire a păcii de sub comanda NATO. Multe din caracteristicile notiunii CJTF, care este încă în lucru, au fost puse în practică în contextul operaţiunilor de sub comanda NATO de menţinere a păcii în Balcani.
Efectul net al transformărilor care au lezat forţele NATO a fost modificarea acestora într-o structură redusă substanţial, dar mult mai flexibilă. Forţele terestre destinate Alianţei de către naţiunile membre prin intermediul proceselor NATO de apărare integrată şi planificare a forţelor au fost micşorate cu 35%. Numărul navelor de luptă a scă zut cu peste 30%,iar cel al escadrilelor de luptă ale forţelor aeriene a suferit o scădere cu aproximativ 40%, de la începutul anilor nouăzeci. Mai mult decat atât,au avut loc şi reduceri semnificative ale numărului de forţe de intervenţie rapidă.
În linii mari, forţele NATO au fost adaptate astfel încât să faciliteze maleabilitatea regenerării şi măririi numărului de efective al acestora în cazuri de necesitate, fie pentru apărarea colectivă, fie pentru rezolvarea crizelor, inclusiv operaţiuni de menţinere a păcii.

2.3 Iniţiativa NATO cu privire la capacităţile de apărare

Lansată la Întâlnirea la Nivel Înalt de la Washington din aprilie 1999, Iniţiativa NATO a Capacităţilor de Apărare, DCI, are scopul să asigure faptul că Alianţa este capabilă să facă față pericolelor la adresa securităţii în secolul XXI şi că este pregătită să soluționeze crize ca cea din Kosovo,concomitent cu păstrarea abilităţii de a-şi îndeplini responsabilităţile fundamentale privind apărarea ţărilor membre. Lord Robertson,secretarul general al NATO afirmă că: “Iniţiativa Capacităţilor de Apărare este menită să asigure că toţi Aliaţii nu numai că rămân inoperabili, dar şi că îşi optimizează şi actualizează capacităţile pentru a putea face faţă noilor pericole la adresa securităţii.” Propunerea acoperă cea mai mare parte a domeniilor capacităţii militare. Aceastea includ și flexibilitatea forţelor; suportul lor logistic; modul lor de auto-protejare şi atacare a inamicului; precum şi sistemele de comandă, control şi informaţional pe care le folosesc pentru a avea isguranta că, în cazuride forta majora, pot să actioneze rapid şi eficient în locaţiile în care prezenţa lor este absolut necesara pentru rezolvarea crizelor, uneori, pentru perioade prelungite de timp. În timpul Războiului Rece, planificarea NATO a apărării se concentra asupra menţinerii capacităţilor necesare în apărarea împotriva unor posibile agresiuni din partea Uniunii Sovietice şi ţărilor Pactului de la Varşovia.La ora actuală, mediul european de securitate este cu mult mai complex. Amenințările cele mai mari contra securităţii provin din conflictul asupra graniţelor Europei, ca în fosta Iugoslavie, sau din proliferarea armelor de distrugere în masă.
Concluzionând, NATO trebuie acum să fie capabila să acţioneze dincolo de graniţele Alianţei pentru a putea riposta la crize, pe lângă capacitatea acesteia de a se apăra în faţa actelor constiente de violenta. La fel ca în Bosnia-Herţegovina şi Kosovo, unde sunt desfăşurate în prezent forţe NATO, operaţiunile militare viitoare ale Alianţei vor fi, cel mai probabil, semnificativ distincte de cele pentru care s-a făcut planificarea în timpul Războiului Rece. Acestea se vor desfășura, probabil, în exteriorul teritoriului Alianţei și se pot extinde pe mai mulţi ani; şi vor necesita trupe aparţinând multor naţiuni care conlucrează îndeaproape – mai ales din statele membre, dar şi, în unele cazuri, din statele partenere. Mai mult decat atat, operaţiunile de solutionare a crizelor necesită abilităţi distincte de cele specifice războaielor. Evitarea aceste noi ameninţări la adresa securităţii, NATO trebuie să se asigure că forţele sale au echipamentul, personalul şi instrucţia necesare pentru îndeplinirea cu succes a tuturor operaţiunilor.Din invataturile însuşite din experienta Bosnia-Herţegovina şi Kosovo, precum şi experienţa unor operaţiuni multinaţionale anterioare care au implicat ţările NATO, ca cele din Golf, Somalia şi Haiti, au demonstrat punctele în care sunt necesare schimbări.
Iniţiativa Capacităţilor de Apărare a fost lansată pentru a garanta faptul că NATO este gata pentru orice eventualitate. S-a format un Grup de Comandă la Nivel Înalt pentru conducerea programului.Ansamblul, care este alcatuit din oficiali superiori ai statelor membre şi este condus de către Secretarul General Adjunct al NATO, se întruneşte odată la câteva săptămâni pentru verificarea progresului înregistrat şi dirijarea procesului.

Capacitatea de apărare
În actualul context politic şi strategic din Europa, succesul Alianţei înmenţinerea păcii şi prevenirea războiului depinde, mai mult ca în trecut, de eficienţadiplomaţiei preventive şi de gestionarea cu succes a crizelor care afecteazăsecuritatea. Aspectele politice, economice, sociale şi de mediu ale securităţii şistabilităţii dobândesc, deci, o importanţă din ce în ce mai mare.Totuşi, capacitatea deapărare a Alianţei rămâne indispensabilă, contribuind atât la menţinerea stabilităţii în Europa, cât şi la gestionarea crizelor. Reorganizarea forţelor Alianţei de după sfârşitul Războiului rece permite în prezent NATO să reacţioneze într-o gamă mult mai largă de circumstanţe.Ţinând cont de aceste lucruri , păstrarea unei capacităţi militare suficiente şi voinţa clară de a acţiona în mod unitar pentru apărarea comună rămân obiective centrale, în materie de securitate,ale Alianţei.
În ultimă instanţă, acest potenţial, asociat cu solidaritatea politică, este menit să prevină orice încercare de constrângere sau intimidare şi să împiedice ca agresiunea militară îndreptată împotriva Alianţei să fie vreodată percepută drept oopţiune cu cea mai mică şansă de succes, garantând astfel securitatea şi integritatea teritorială a statelor membre şi protejând Europa, în ansamblul ei, de consecinţele oricărei ameninţări la adresa Alianţei.Cadrul pentru procesul de planificare a apărării NATO este asigurat deprincipiile de bază ale securităţii colective în ansamblul său: solidaritatea politică între ţările membre; promovarea cooperării şi a relaţiilor strânse între ţări în care toate domeniile în care acestea servesc intereselor lor comune şi individuale; împărţirea rolurilor şi responsabilităţilor şi recunoaşterea angajamentelor comune; şi un efort reunit de menţinere a forţelor militare necesare sprijinirii strategiei şi politicii Alianţei.În ceea ce priveşte dimensiunea şi natura contribuţiei statelor membre NATO la apărarea colectivă, acestea îşi păstrează întreaga suveranitate şi libertate de acţiune.
Cu toate acestea, caracteristicile structurii de apărare a NATO cer ca ţările membre să ţină seama în deciziile lor individuale de interesele globale ale Alianţei .Astfel,ele respectă procedurile convenite cu privire la planificarea apărării, care oferă metodele şimecanismele de evaluare a forţelor necesare aplicării politicilor Alianţei, coordonării planurilor naţionale de apărare şi stabilirii obiectivelor de planificare a forţelor care răspund intereselor întregii Alianţe. Procesul de planificare are în vedere mai mulţi factori, printre care: modificarea circumstanţelor politice evaluările comandanţilor militari ai NATO asupra forţelor utile îndeplinirii misiunilor lor, dezvoltarea tehnologiei, importanţa unei împărţiri echitabile a rolurilor,riscurilor şi răspunderilorr în cadrul Alianţei, precum şi posibilităţile economice şi financiare ale ţărilor membre. Acest proces permite, astfel, examinarea comună a tuturor elementelor relevante, în vederea utilizării optime a resurselor naţionale colective alocate apărării.Schimbul anual de informaţii asupra planurilor naţionale asigură coordonarea strânsă între Secretariatul internaţional, statul major milita rinternaţional, autorităţile militare ale NATO şi guvernele ţărilor membre.Acest schimb permite compararea intenţiilor fiecărei ţări cu criteriile generale ale NATO şi, în caz de forță majoră, reconsiderarea lor în lumina noilor directive politice ministeriale, a criteriilor modernizării şi chiar a schimbării rolurilor şi raspunderii forţelor. Toate aceste aspecte sunt revizuite permanent şi sunt examinate cu atenţie în fiecare etapă a ciclului planificării apărării.
Ca parte a procesului de adaptare a Alianţei a fost efectuată o reexaminare a procesului de planificare a apărării al NATO. Concluziile acesteia au fost aprobate de către miniştri, în iunie 1997. Un proces unic, coerent şi planificat,a fost demarat pentru a putea permite NATO să dezvolte mai departe forţele şi capacităţile necesare realizarii întregii game de misiuni ale Alianţei.
În acestea sunt incluse garantarea sprijinului acordat operaţiunilor care ar putea fi conduse de Uniunea Europeană în cadrul Identităţii Europene de Securitate şi Apărare. Tot în acest context, procesul permite, în cadrul Alianţei, garantarea sprijinului tuturor membrilor europeni, în planificarea operaţiunilor desfăşurate sub comanda UE. Începând cu 1991, elementul constitutiv al planificării apărării l-a alactuit conceptul strategic al Alianţei, care reprezintă în linii mari obiectivele strategice NATO şi modalităţile de realizare a acestora. Conceptul strategic original a fost schimbat de noul Concept strategic al Alianţei, admis de şefii de stat ai NATO la Întâlnirea la nivel înalt de la Washington,din aprilie 1999. Informaţii detaliate şi cuprinzătoare sunt acordate de către miniştrii apărării din doi în doi ani, prin intermediul unui document denumit “Directiva ministerială”. Acesta oferă direcţii pentru planificarea apărării, în linii mari, şi planificarea forţelor, în sens privat. Acest document seadresează factorilor economici, tehnologici ,politici, şi militari care ar putea influența evoluţia forţelor şi capacităţilor Aliaţilor şi defineşte priorităţile şi domeniile de interes pe care trebuie să le aibă în vedere, în primul rând, autorităţile militare ale NATO, în momentul în care îşi stabilesc obiectivele de forţe şi, în al doilea rând, naţiunile membre ale Alianţei, atunci când îşi organizează propria planificare. Acesta prevede planuri referitoare la forţele şi capacităţile necesare atât pentru apărarea colectivă, cât şi pentru situaţii care nu fac obiectul Articolului 5 din Tratatul de la Washington. Conceptul asigură, acolo unde este cazul, instrucţiuni asupra cooperării cu alte organizaţii, iar în urma revizuirii procesului de planificare a apărării, din 1997, acesta a inclus instrucţiuni politice elaborate de Uniunea Europei Occidentale (UEO), care definesc obiectivul probabil al operaţiunilor sub conducere europeană. Plecând de la directivele ministeriale, se planifică obiective caracteristice pentru forţele armate ale fiecărui stat membru în parte. Ne referim aici la “Obiectivele forţelor”, valabile în general pentru o perioadă de şase ani, dar care pot, în anumite cazuri, să privească şi mai departe în viitor. La fel ca în cazul directivelor date de miniştrii apărării, acestea sunt actualizate o dată la doi ani. Planurile aliate de apărare sunt reexaminate anual, iar miniştrii apărării fac recomandări în “Controlul anual al apărării”. Răspunzând unui Chestionar cu privire la planificarea apărării (DPQ), redactat şi difuzat în fiecare an, guvernele ţărilor membre îşi pregătesc şi prezintă Alianţei propriile planuri referitoare la forţe şi la cheltuielile de apărare preconizate pentru cincinalul acoperit de studiu. Controlul anual al apărării este menit să evalueze şi să cerceteze contribuţia ţărilor membre la apărarea comună, depinzând de capacităţile şi constrângerile fiecărei ţări şi în cadrul Obiectivelor forţelor care le sunt fixate. Revizuirea se sfârşeşte cu redactarea unui plan comun de forţe al NATO, care oferă baza planificării apărării pentru un interval de cinci ani. Indicaţiile naţionale la Chestionarul cu privire la planificarea apărării sunt examinate în acelaşi timp şi de către Secretariatul internaţional (IS) cât şi de autorităţile militare NATO. Secretariatul internaţional pregăteşte pentru membrii organizaţiei, proiectul unor “Capitole pe ţară”.
Aceste capitole descriu în amănunt toate conflictele nerezolvate între Obiectivele de forţe ale NATO şi planurile naţionale, şi includ şi gradul de compatibilitate între acestea din urmă şi cerinţele operaţiunilor conduse de UE. Acestea semnalează dacă ţările şi-au respectat, sau se aşteaptă să îşi respecte angajamentele cu privire la forţe pentru anul în curs. Sunt explicate toate deficienţele, iar eforturile naţionale sunt evaluate prin raportarea la capacităţile şi constrângerile individuale. Proiectele capitolelor pe ţări sunt completate cu evaluările înalţilor comandanţi ai NATO, bazate în special pe capacităţile forţelor, în funcţie de cerinţele şi misiunile operaţionale ale acestora. Proiectele capitolelor pe ţări sunt cercetate în cadrul unor “examinări multilaterale”. Obiectivul major al celor din urmă este să determine în ce măsură ţările şi-au îndeplinit, pe anul în curs, angajamentele şi responsabilităţile cu privire la forţe. Ele au ca scop principal eliminarea eventualelor diferenţe între planurile individuale .
Articolul 5 din Tratatul nord-atlantic face referire în mod special la descurajarea folosirii forţei împotriva membrilor Alianţei şi este exprimarea şi validarea concepţiei conform căreia un atac împotriva oricărui stat membru este considerat un atac împotriva tuturor. Eforturile Alianţei care ies de sub incidenţa Articolului 5 sunt numite drept “Operaţiuni non-Articol 5”, cu privire la forţe şi obiectivele sau planurile NATO în acest domeniu.În acelaşi timp , ele au ca scop principal determinarea măsurii planurilor unor anumite state aliate ce ar putea răspunde operaţiunilor conduse de UE şi contribuirea la coordonarea planificării apărării diferitelor ţări aliate.Bazându-se pe rezultatele obţinute din capitolele pe ţări şi de evaluarea întreprinsă de Comitetul militar, se înaintează Comitetului de planificare a apărării un Raport general. Acesta face recomandări şi oferă sugestii miniştrilor apărării în privinţa adoptării unui plan cincinal colectiv de forţe şi examinează echilibrul, fezabilitatea şi gradul de acceptabilitate, pe ansamblu, a planului de forţe. De asemenea, acesta include şi secţiuni ce fac referire la respectarea de către ţări a angajamentelor asumate pentru anul în curs, precum şi o evaluare a progreselor realizate cu privire la obiectivele globale şi instrucţiunile specifice prevăzute în Directiva ministerială, inclusiv cele referitoare la cerinţele operaţiunilor conduse de UE.
În cadrul consultărilor Alianţei, sunt necesare consultări suplimentare, “în afara ciclului”, cu Aliaţii, în cazul în care o ţară are de gand să îşi modifice substanţial angajamentele şi planurile aprobate de miniştri pe parcursul procesului de refacere a apărării şi de stabilire a obiectivelor de forţe. Acest criteriu este valabil şi atunci când calendarul adoptării deciziilor naţionale împiedică studierea acestor modificări în cadrul următoarei Revizuiri a apărării.
Forţele nucleare ale NATO în noul mediu de securitate
Odată cu sfârşitul Războiului Rece, Alianţa a străbătut paşi decisivi în adaptarea politicii sale generale şi a poziţiei de apărare la noul mediu de securitate. Pentru confirmarea noii atitudini faţă de securitate, care admite importanţa de netăgăduit a factorilor , sociali, politici, economici şi de mediu, în plus faţă de dimensiunea indispensabilă a apărării, ţările membre ale NATO au profitat din plin de ocaziile oferite de remedierile de moment ale mediului de securitate.Planificarea strategică nucleară a NATO şi poziţia acesteia de forţă au fost printre primele domenii care au fost revizuite. De asemenea, acestea sunt domeniile care au fost supuse unor schimbări radicale. Cele mai importante și pregnante modificări sunt evidențiate mai jos.În timpul Războiului Rece, forţele nucleare au jucat un rol important în strategia Alianţei de flexibilitate a ripostei. Pentru descurajarea unui război de mare amploare în Europa, armele nucleare au fost integrate în structura forţelor NATO, iar Alianţa a menţinut un număr de planuri de atac pe care să le poată executa într-un timp relativ scurt. Acest rol a necesitat impunerea unor nivele ridicate de pregătire şi poziţii de alertă ce se desfășoară cu repeziciune pentru părţi importante ale forţelor nucleare NATO .
În noul mediu de securitate, NATO şi-a redus semnificativ dependenţa deforţele nucleare. Intenția sa rămâne aceea a prevenirii războiului, însă nu mai este dominată de poibilitatea unei escaladări nucleare. Forţele sale nucleare nu mai sunt îndreptate către nici o ţară, iar împrejurările în care s-ar putea lua în considerare utilizarea lor sunt considerate extrem de improbabile.Forţele nucleare NATO continuă să participe, în mod evident, la combaterea războiului. Rolul lor este unul decisiv,având o tentă predominantă politic şi nu mai sunt direcţionate către un anume pericol. Acestea sunt păstrate la cel mai redus nivel, suficient însă pentru menținerea păcii şi stabilităţii.În conformitate cu diminuarea rolului armelor nucleare în strategia Alianţei, poziţia nucleară a NATO a fost redusă drastic. Spre sfârșitul Războiului Rece,forţele nucleare ale NATO au adoptat măsuri îndreptate într-o singură direcție de abrogare a programelor lor de modernizare. Franţa este una din primele țări care a comunicat stoparea procesului de producere a rachetei Hades.SUA şi Marea Britanie au încetat și ele planurile de fabricare pentru o rachetă nucleară tactică aer-sol. Ca predecesoare a ultimelor decizii de eliminare a sistemelor nucleare cu lansare de la sol, SUA a anulat şi planurile pentru un sistem de urmărire nucleară a rachetei sol-sol LANCE şi pentru fabricare aunui nou proiectil nuclear de artilerie de 155 mm. Începând cu 1991, Franţa şi-a diminuat tipurile de sisteme de producţie nucleară de la şase la două;în zilele noastre, forţele nucleare franceze independente posedă doar patru submarine purtătoare de rachete balistice cu lansare din submarin (SLBM) şi o aeronavă Mirage 2000Ncu rachete aer-sol cu rază medie de acţiune.Din 1992, Marea Britanie a fost determinată să renunțe la LANCE-ul nuclear şi la fabricarea noului obuz nuclear, la capacitatea nucleară tactică maritimăbazată anterior pe nave de suprafaţă şi la toate armele nucleare cu lansarea eriană, astfel eliminând rolul nuclear al aviaţiei sale cu dublă capacitate.Submarinele Trident sunt acum singurul sistem nuclear al Marii Britanii.În octombrie 2001, ca urmare a iniţiativei Preşedintelui Statelor Unite Bush, NATO a luat hotărârea să diminueze numărul armelor aflate la dispoziția celor 4 forţe sub-strategice din Europa cu peste 85%.
Această diminuare a fost încheiată în iulie 1992. Ca parte a acestor diminuări, toate focoasele nucleare pentru forţele sub-strategice NATO cu lansare de la sol (inclusiv artileria nucleară şi rachetele sol-sol) au fost eliminate, iar bombele gravitaţionale cu lansarea eriană au fost reduse cu peste 50 %.Mai mult decât atât, au fost excluse toate armele nucleare destinate forţelor maritime de suprafaţă. Procesul de excludere a cuprins aproximativ300 arme de artilerie nucleară şi 850 focoase de rachetă LANCE. Absolut toate proiectilele nucleare care au fost destinate acestor puteri au fost radiate din inventarul NATO. Majoritatea au fost deja eliminate, iar armele rămase vor fi eliminate în viitor. SUA a eliminat, de asemenea, complet, toate sistemele non-strategice/sub-strategice navale, excepție făcând rachetele de croazieră nucleare cu lansare de pe submarin, care nu mai sunt aruncate pe mare pe timp de pace. Mai mult decât atât rolul nuclear al avioanelor cu capacitate dublă îmbarcate pe portavioane s-a definitivat. Astăzi, unicele arme nucleare cu bază terestră aflate la dispoziția NATO sunt bombele nucleare ale SUA, care pot fi transportate de avioanele cu dublă capacitate ale câtorva dintre Aliaţi.Bazele NATO de depozitare nucleară au suferit, și ele ,diminuări masive (aproximativ 80%), deoarece sistemele de armament au fost excluse, iar numărul armelor a fost redus. În acelaşi timp, a fost montat un sistem nou de depozitare a armelor, mult mai sigur şi mai rezistent. Odată cu sfârșitul Războiului Rece, trecând printr-o altă transformare de importanță majoră ,NATO nu a mai depus eforturi pentru păstrarea pe timp de pace a planurilor nucleare de contingenţă fixe şi ţintele asociate, pentru forţele nucleare sub-strategice.
Ca și o consecință a acestui fapt , forţele nucleare ale NATO nu mai au ca obiectiv nici o ţară. Profitând de mediul de securitate oarecum remediat, NATO a adoptat o serie de măsuri de reducere a numărului şi nivelelor de pregătire ale avioanelor ce au o dublă capacitate.Într-o altă propunere unilaterală, ce a avut loc în decembrie 1996, miniştrii de externe şi ai apărării din statele membre NATO au adus la cunoștinșa noilor țări membre că extinderea Alianţei nu va presupune o schimbare în poziţia sa de reducere drastică a armelor nucleare şi că NATO nu are nici “o intenţie, plan sau motiv să desfăşoare arme nucleare pe teritoriul noilor ţări membre, nici nu are nevoie să modifice oricare aspect al poziţiei nucleare sau politicii nucleare ale NATO şi că nu prevede nici o necesitate viitoare de a proceda în acest mod”. Forţele sub-strategice NATO,menținute diminuate într-o măsură considerabilă, au de gând să meargă mai departe, în viitor, cu satisfacerea necesităţilor politicii de descurajare promovate de Alianţă .

Controlul armelor nucleare
Aliaţii NATO şi-au menţinut un angajament pe o lungă perioadă de timp în ceea ce privește controlul armelor nucleare, dezarmare şi neproliferare, ca parte constitutivă a politicii de securitate, ferm introdusă în contextul politic mai larg în care Aliaţii caută să augumenteze stabilitatea şi securitatea prin diminuarea nivelelor armelor şi creşterea transparenţei şi încrederii reciproce pe plan militar. În “Decizia Montebello” din 1983, Alianţa a anunţat şi apoi a executat retragerea a 1 400 de focoase nucleare din Europa. Tratatul Forţelor Nucleare cu Rază Medie de Acţiune (INF), între Statele Unite şi Uniunea Sovietică, din 1987, a exclus la scară globală rachetele nucleare cu lansare de la sol şi rază medie de acţiune, valorificând astfel aspectul referitor la controlul armamentului, din “decizia dublă” a NATO din 1979.SUA şi Federaţia Rusă se află angajate 100% într-un proces care are ca țel diminuarea drastică a armelor lor nucleare strategice.Tratatul pentru Reducerea Armelor Strategice (START I), semnat în iulie 1991 şi intrat în vigoare din 1994, reduce armele strategice desfăşurate de ambele părţi, de la mult peste 10 000, la 6 000. START II (semnat în ianuarie 1993 şi adoptat de Statele Unite în ianuarie 1996 şi de Rusia în aprilie 2000) continuă să diminueze armele strategice de fiecare parte la aproximativ 3000 sau 3500 şi va elimina vehiculele de repoziţionare cu țintă independentă multiplă (MIRV) din Rachetele Balistice Inter-Continentale (ICBM), totodată garantând procedeele de verificare inopinată a respectării acordului.
Ca urmare a confirmării START II de către Rusia, SUA şi Rusia au menționat faptul că sunt capabile și pregătite să se angajeze în negocierile pentru START III, pentru o altă reducere a armelor strategice la aproximativ 2000 sau 2500 şi pentru a introduce măsuri legate de transparenţa inventarelor focoaselor strategice şi a distrugerii focoaselor nucleare strategice. În alte domenii secundare, ţările care fac parte din NATO încurajează şi asistă în totalitate la Tratatul asupra Neproliferării Armelor Nucleare (NPT), care a fost semnat de 187 de ţări.Țările semnatare au încurajat toate statele care nu au semnat să adere la Tratat şi să-l implementeze în totalitate.
La Conferinţa ce are loc din 5 în 5 ani pentru reviziunea NTP, care a avut loc la New York în luna mai 2000, cele cinci puteri nucleare care sunt membri stabili ai Consiliului de Securitate al UN – China, Franţa, Rusia, Marea Britanie şi Statele Unite – pe lângă alte metode practice de implementare a tratatului, s-au angajat într-o “misiune neechivocă[…] de realizare a excluderii complete a arsenalelor nucleare proprii, până la dezarmarea totală”. Acest angajament reprezintă un pas înainte important în domeniul controlului armelor nucleare şi care poate avea o influenţă pozitivă asupra planurilor viitoare de control al armamentului.
NATO susține puternic încercările de diminuare a armelor nucleare printr-o modalitate gradată şi prudentă. Aceasta a salutat permanent evoluțiile înregistrate pe baza Tratatului pentru Reducerea Armelor Strategice (START) şi a intensificat imperativitatea adoptării Tratatului START II, ceea ce ar putea conduce la alte diminuări semnificative ale arsenalelor strategice preconizate printr-un Tratat START III.
Toate aceste promisiuni şi acţiuni sunt în conformitate cu obiectivul Alianţei de asigurare a securităţii şi stabilităţii, cu cel mai scăzut nivel de forţe care să îndeplinească criteriile pentru apărare.

Rolul forţelor nucleare rămase în cadrul NATO
Obiectivul principal al forţelor nucleare rămase este unul de natură politică: de menținere a păcii şi combatere a somațiilor. Acestea fac ca riscurile agresiunii împotriva NATO să fie inimaginabilee şi inacceptabile într-o manieră în care doar forţele convenţionale nu ar fi putea-o realiza. Alături de o combinaţie corespunzătoare de capacităţi stabilite printr-o convenție, ele încă mai produc o nesiguranţă reală oricărei ţări care ar putea căuta beneficii politice sau militare prin intermediul ameninţării sau folosirii de arme de distrugere în masă împotriva Alianţei. Prin demobilizarea utilizării armelor nucleare, biologice sau chimice, forţele Alianţei contribuie şi la eforturile aliaţilor de combatere a proliferării armelor acestora şi a mijloacelor de aprovizionare. Securitatea colectivă garantată de poziţia nucleară a NATO este împărtăşită de către toate țările membre a Alianţei.De asemenea, existența forţelor nucleare ale Statelor Unite ce au baza în Europa, angajate faţă de NATO, reîntăreşte legătura militară şi politică dintre membrii europeni şi nordamericani ai Alianţei.Totodată, asistarea ţărilor non-nucleare la implementarea politicilor nucleare ale Alianţei dovedește solidaritatea ţărilor aliate, dar şi angajamentul comun al acestora de a-şi păstra securitatea şi de a-şi împărţi pe scară largă răspunderile şi riscurile. Monitorizarea politică a poziţiei nucleare a NATO este admisă și de către naţiunile membre. Grupul NATO pentru Planificare Nucleară pune la dispoziție un forum în care miniştrii apărării ai Aliaţilor din statele nucleare sau non-nucleare participă laolaltă (cu excepţia Franţei) la adoptarea deciziilor în ceea ce priveşte poziţia NATO în problema nucleară, cât şi politica nucleară a Alianţei.
Aceasta se face pe baza unui acord între ţările membre, prin care NATO trebuie să sprijine – şi trebuie să dovedească că sprijină – un nucleu de capacităţi militare cu o combinaţie adecvată de forţe, asigurându-i puterea militară de bază, necesară în cazul apărării colective. Forţele nucleare ale NATO rămân un element fundamental al acelei capacităţi centrale, ca urmare a transformărilor drastice ale mediului de securitate, care au autorizat NATO să adopte diminuării masive şi în postura sa nucleară şi în dependenţa sa faţă de armele nucleare.
La ora actuală, NATO iși canalizează eforturile în direcții care răspund provocarilor momentului. Ne referim aici la combaterea terorismului, stabilizarea Europei de Sud-Est, perfecționarea capacităților militare ale NATO, dezvoltarea identității europene de securitate și apărare, relația cu Rusia, procesul de lărgire al NATO, parteneriatul pentru pace.
Procesul de extindere al NATO este conform cu articolul 10 al Tratatului Atlanticului de Nord, care menționează că membrii Aliantei pot, pe baza unui acord unanim, să poftească orice alt stat european să adere la Tratat daca acesta este capabil să aplice principiile stipulate în document și să își aducă aportul la securitatea zonei nord-atlantice.Așa cum este stipulat în Tratatul Atlanticului de Nord adoptat in 1949, NATO este o Alianță de state independente. Pe parcursul a 40 de ani, în baza articolului 10 al tratatului, 7 state s-au anexat celor 12 țări fondatoare, mărind numărul total al membrilor la 19.
Consecințele deciziilor adoptate de miniștrii de Externe aliați, în decembrie 1994, rațiunile extinderii NATO au fost examinate de statele membre pe parcursul anului 1995, iar rezultatul a fost un studiu care a fost adus la cunoștință partenerilor interesați și, apoi, a fost publicat.Conform documentului, expansiunea NATO contribuie la întărirea securității și la extinderea stabilității în regiunea euro-atlantică. Totodată va conduce la promovarea modelelor și practicilor de cooperare, consultare și stabilire a consensului care caracterizează relațiile dintre actualii membri ai Alianței și va promova relațiile de buna vecinătate în toată zona euro-atlantică. Procesul de extindere va avea consecințe directe pentru întărirea capacității Alianței de a contribui la securitatea europeană și internațională și de a sprijini activitățile de menținere a păcii sub egida ONU sau OSCE .
Conform studiului, țările interesate să adere la NATO trebuie să aibă capacitatea de a contribui, din punct de vedere militar, la apărarea colectivă și la păstrarea pacii, precum și la alte misiuni ale Alianței, ceea ce va constitui un factor determinant în adoptarea deciziei de chemare a lor să adere la Alianță. În decembrie 1995, miniștrii de Externe aliați au luat decizia ca, pe baza studiului privind extinderea NATO, dar și ca urmare a reacțiilor partenerilor față de aceasta, ca următoarea faza a procesului de lărgire trebuie să cuprindă trei elemente distincte : dialogul individual cu partenerii interesați; evaluări asupra a ceea ce trebuie să facă NATO pe plan intern asa încât lărgirea să mențină eficacitatea Alianței; întărirea, în continuare, a Parteneriatului pentru Pace pentru a-i ajuta pe partenerii interesați să se pregatească în vederea asumării responsabilităților derivând din apartenența la Alianță.Cu privire la consolidarea parteneriatului pe termen lung cu alți parteneri, miniștrii au exprimat un interes special în dezvoltarea relațiilor Alianței cu Rusia si Ucraina.
1997 reprezintă momentul lansării politicii ,,ușilor deschise”- Summitul de la Madrid a constutuit un eveniment major in istoria Alianței, lansându-se politica ,,ușilor deschise”. ,,Noul NATO” poate fi caracterizat prin:
• Menținerea angajamentului privind apărarea membrilor săi;
• asumarea angajamentului de a contribui la o mai mare stabilitate a spațiului euro-atlantic prin primirea de noi membri, înființarea Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic care reunește state membre ale OSCE, dezvoltarea Parteneriatului pentru Pace;
• introducerea de noi mecanisme pentru asigurarea unei relații apropiate și permanente cu Rusia
• eficientizarea dar și optimizarea structurii de comandă militare care să-i permita Alianței să desfășoare operațiuni de gestionare a crizelor și de menținere a păcii cu participarea țărilor partenere;
• dezvoltarea unei identități de securitate și apărare europene în cadrul NATO și, în cazul operațiunilor pentru care se cade de acord ca UE să-și asume responsabilitatea, adoptarea de angajamente pentru închirierea de mijloace și capacități ale Alianței;
• stabilirea unui dialog mediteranean destinat să contribuie la securitatea zonei Mediteranei la îmbunătățirea înțelegerii.
1999 – Summitul de la Washington
Dezideratul politicii ,,ușilor deschise” a fost mai clar exprimat la Summitul NATO/EAPC de la Washington. România și Slovenia au fost primele state menționate în lista statelor candidate la aderare. La sfârșitul lucrărilor summitului a fost redactat un program de pregătire a candidaților statelor aspirante, denumit ,,Plan de Acțiuni pentru Aderare – Membership Action Plan – MAP”, bazat pe două principii esențiale: auto-diferențiere și ,,feedback”. Practic, programul constă în descrierea de către statele candidate a stadiului pregătirii pentru aderarea la NATO și evaluarea acestui stadiu de către Alianță. Nu a fost specificată la acea dată un termen la care vor fi făcute noi invitații de aderare, dar a fost menționat anul 2002 ca termen limită până la care un nou Summit al Alianței va reanaliza procesul de lărgire, pe baza raporturilor anuale ale Reuniunii miniștrilor de Externe. Planul de acțiune pentru aderare (MAP) a fost creat pentru a reafirma angajamentul Alianței pentru o viitoare extindere, prin stabilirea unui program de activități care să ajute statele aspirate în pregătirea lor pentru aderare.
Fiecare stat aspirant a elaborat la rândul său un program-plan national anual al acțiunilor ce vor fi întreprinse în vederea aderării la NATO. Alianța a făcut anual analiza progreselor realizate, pe baza programelor naționale, și a întocmit rapoarte care au fost analizate în cadrul Consiliului Nord-Atlantic. MAP, care reprezintă o manifestare practică a politicii ,,ușilor deschise”, este împărțit în cinci capitole: probleme politico-economice; probleme militare și de apărare; resurse; probleme de securitate; legislație.
Noul concept strategic adoptat la Summitul de la Washington din aprilie 1999 a stabilit ca obiective ale Alianței:
• confirmarea principiilor fundamentale ale Alianței (indivizibilitatea apărării, apărarea colectivă, capabilitatea nucleară etc.) și a importanței relației transatlantice;
• reflectarea evoluției și experiențelor Alianței din 1991 până în prezent și ,,legitimizarea” lor conceptuală (adaptarea internă și externă a Alianței, relațiile speciale cu Rusia și Ucraina, participarea la misiunile de menținere a păcii etc.);
• Stabilirea orientărilor strategice adecvate pentru începutul secolului următor (conceptul strategic trebuie să fie valabil cel puțin 15-20 de ani) și a instrucțiunilor corespunzătoare Forțelor Alianței;
• întărirea capacității de reacție a Alianței cu privire la noile amenințări și riscuri de securitate, inclusiv terorismul, extinderea ariei de interes strategic și fundamentarea conceptuală a unor noi sarcini – de securitate – și a unor noi tipuri de misiuni și obiective care derivă din ele.

La sarcinile fundamentale ale organizației se adaugă apărarea securității și stabilității membrilor săi și, implicit, a întregii regiuni euro-atlantice. Se introduce noțiunea de ,,equal security” – securitate egală – pentru toți membrii Alianței. Acesta le permite că, indiferent de deosebirile circumstanțiale sau de capacitatea militară, să-și atingă prin efort colectiv interesele naționale de securitate legate de regiunea euro-atlantică. Astfel, sarcinile fundamentale ale Alianței sunt: securitatea, consultarea trans-atlantică în probleme de securitate, apărarea, gestionarea crizelor și parteneriatul. Documentul reafirmă, și în nul context, caracterul defensiv al Alianței.

Implicarea politică a NATO în Balcani
Alianţa dispune de mai multe elemente cu ajutorul cărora încurajează atingerea obiectivelor sale în Balcani, legate în principal de asigurarea stabilităţii şi securităţii în regiune, precum şi de înaintarea statelor din zonă pe calea integrării europene şi euro-atlantice, inclusiv prin stabilizarea reformelor interne. Dintre acestea, pot fi amintite procesul MAP (Membership Action Plan-MAP), instrumentele aflate sub egida Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) şi a Parteneriatului pentru Pace (PfP) sau activităţile din cadrul Iniţiativei pentru Europa de Sud-Est (SEEI) . De asemenea, în vederea promovării obiectivelor menţionate mai sus, Alianţa sprijină şi activitatea altor consilii, precum Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP) şi – până la 27 februarie 2008 – Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (Stability Pact), iar după acea dată – Consiliul de Cooperare Regională (Regional Cooperation Council) etc.
La summit-ul ce a avut loc la Riga (28-29 noiembrie 2006), Alianţa a adoptat o hotărâre de o importanţă deosebită pentru consolidarea securităţii şi stabilităţii în Balcani prin invitarea în EAPC a Bosniei şi Herţegovina, Muntenegrului şi Serbiei. Prin această modalitate s-au pus bazele pentru stabilizarea dialogului politic între statele din regiune, ce au o influenţă benefică asupra stabilităţii regionale.
Aceste procedee au fost dezvoltate, pe baza interesului acestor state de a aprofunda cooperarea cu Alianţa Nord-Atlantică, astfel încât la summit- ul ce a avut loc la Bucureşti (2-4 aprilie 2008) s-a decis acordarea Dialogului Intensificat Muntenegrului şi Bosniei şi Herţegovinei, comunicându-se totodată disponibilitatea Alianţei de a-şi adânci cooperarea cu Serbia, în special prin PfP, inclusiv de a evalua demararea şi cu aceasta a Dialogului Intensificat, la cererea Belgradului. România a sprijinit aceste decizii, din postura sa de participant activ la realizarea obiectivelor Alianţei în Balcani. România a susţinut ferm, de asemenea, invitarea să adere la Alianţă a Albaniei şi a Croaţiei, precum şi a Republicii Macedonia, deşi pentru cea din urmă procesul a fost amânat până după reglementarea disputei privind numele acestei ţări.
Dimensiunea operaţională a NATO în Balcani
Alianţa Nord-Atlantică conduce în prezent în Balcani acţiunea de păstrare a păcii intitulată KFOR. Începută în 1999, operaţiunea are loc actualmente în baza Rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate al ONU şi a Acordului Tehnic-Militar dintre NATO şi fosta Republică Federală a Iugoslaviei, semnat la 9 iunie 1999. La KFOR participă peste 15.000 persoane din 25 state aliate (148 militari din România) şi 8 state partenere. Obiectivele fundamentale ale KFOR sunt păstrarea mediului de securitate sigur şi stabil, dar şi a libertăţii de mişcare în întregul Kosovo.
La 12 iunie 2008, NATO a decis inițierea implementării noilor sarcini constând în: dezmembrarea KPC (“Kosovo Protection Corps”); construcţia, în locul KPC, a KSF (Kosovo Security Force), ca o structură de Securitate redusă numeric, înarmată uşor, multi-etnică, profesionistă, democratică şi aflată sub control civil; construcţia unei structuri de supervizare civilă a KSF.
România nu a încetat să acorde sprijinul său eforturilor aliate de garantare a securităţii în Kosovo. Având, însă, în vedere dezmințireaa independenţei declarate de Kosovo, participarea forţelor româneşti la KFOR nu include noile sarcini, ci se circumscrie exclusiv dimensiunii de securitate, pe baza mandatului conferit misiunii NATO de Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate al ONU.
Altfel spus, tot la nivel operaţional, NATO se află localizat și în Balcanii de Vest prin Cartiere Generale regionale (HQ NATO) la Tirana, Skopje şi Sarajevo (cu participarea şi a unui militar român), precum şi o Misiune NATO – Biroul de Legătură Militară la Belgrad. Obiectivul HQ NATO din cele trei capitale este de a participa şi sprijini guvernele locale în reforma apărării şi în alte activităţi legate de pregătirea statelor respective pentru aderarea la NATO, prin implementarea mecanismelor de dialog şi cooperare convenite.

Diplomaţie publică
Anul 2009 reprezintă un an al oportunităţilor din punctul de vedere al diplomaţiei publice pentru statele aliate şi partenere în contextul Summitului NATO de la Strasbourg-Kehl (3-4 aprilie 2009) şi al aniversării a 60 de ani de la crearea Alianţei Nord-Atlantice. România şi-a propus să sprijine şi să contribuie la proiectele de diplomaţie publică specifice elaborate sub egida Diviziei de Diplomaţie Publică a NATO (PDD) pe temele de referinţă şi să desfăşoare, în plan intern, pe durata întregului an, o campanie de diplomaţie publică activă dedicată marcării a cinci ani de la aderarea la NATO şi a 60 de ani de la crearea Alianţei Nord-Atlantice. În preambulul celei de-a 60-a aniversări a NATO, România a participat alături de alţi aliaţi la campania de informare publică având ca temă evidenţierea contribuţiei Alianţei la stabilitatea şi securitatea Afganistanului, lansată de PDD, în Washington, D.C. Manifestarea a constat în expunerea în interiorul metroului din capitala S.U.A., în perioada 23.03.-19.04.2009, a unor fotografii ce ilustrează încercările aliaţilor de formare a unei armate afgane capabilă să asigure un climat de securitate în Afganistan şi a unor instituţii democratice care să asigure o guvernare stabilă şi să răspundă cerinţelor populaţiei locale. Una din cele 11 fotografii alese pentru această campanie publicitară constituie aportul românesc la misiunea NATO din Afganistan şi înfățișează un dialog între militarii români şi reprezentanţi ai comunităţii locale din provincia Zabul, sudul Afganistanului.

Aderarea României la NATO
România a cerut oficial aderarea la NATO în 1993. Cu un an mai târziu, România a fost primul stat care a acordat un răspuns invitației lansate de NATO de a participa la Parteneriatul pentru Pace, program destinat cooperării euro-atlantice în materie de securitate, având un rol major în procesul de includere a noi membri în NATO.
În aprilie 1999, NATO a lansat Planul de acțiune în vederea acceptării de noi membri (Membership Action Plan – MAP). Conform acestui mecanism, România și-a creat propriul plan național anual de pregătire pentru aderare (PNA), care stabilește obiective, măsuri și termene de realizare în vederea orientării, susținerii și evaluării eforturilor făcute în pregătirea pentru aderarea la Alianță.
La Summit-ul NATO de la Praga (21-22 noiembrie 2002), conform evaluării progreselor înregistrate de statele candidate, șefii de state și de guverne ai țărilor membre ale NATO au decis chemarea României, alături de alte șase state – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, să înceapă convorbirile de aderare la Alianța Nord-Atlantică.
Ambasadorii statelor membre NATO au semnat Protocoalele de aderare la NATO pentru România și celelalte 6 state invitate să adere, în cadrul unei ceremonii ce a avut loc la Bruxelles la 26 martie 2003. După ce protocoalele au fost semnate, pentru adaptarea cu modul de lucru al NATO, statele invitate au fost implicate treptat în activitățile Alianței, prin participarea, ca observatori, la lucrările majorității structurilor aliate.
La 29 martie 2004, România a aderat la NATO.
În contextul marcării a nouă ani de la aderarea României la NATO și a 60 de ani de istorie a Alianței Nord Atlantice, în 31 martie a.c., Parlamentul României s-a reunit în şedinţă solemnă, prilej cu care a fost adoptată o Declaraţie. Campania de comunicare şi diplomaţie publică internă, derulată de Ministerul Afacerilor Externe în parteneriat cu Ministerul Apărării Naţionale şi în coordonare cu PDD, urmăreşte informarea publicului larg privind beneficiile pe care le aduce apartenenţa la NATO în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor români; rolul de furnizor de securitate pe care România îl are în relaţie cu aliaţii săi şi cu vecinătatea; activităţile propriu-zise pe care România le desfăşoară ca stat membru NATO.

„De 60 de ani, NATO este varantul stabilităţii şi securităţii statelor membre, asigurând condiţiile necesare unei vieţi prospere. De 9 ani, România este stat membru şi participă activ în cadrul NATO. Prin acțiunile la misiunile NATO, susţinerea vecinătăţii imediate, Marea Neagră, Ucraina, Georgia, prin susţinerea perspectivei euro-atlantice pentru statele din Balcanii de Vest şi alte astfel de acţiuni, România joacă un rol activ în asigurarea securităţii internaţionale. România, stat membru NATO, este astfel un stat furnizor de securitate şi nu doar beneficiar de securitate. Este important ca românii să cunoască atât ce face România în cadrul Alianţei, cât şi de ce sunt importante astfel de acţiuni pentru bunăstarea vieţii de zi cu zi a fiecăruia dintre noi”.

Capitolul 3 – Nato, România și securitatea internațională
3.1 Rolul României în geostrategia N.A.T.O
O lungă perioadă de timp cele două mari organizaţii militare N.A.T.O. şi Tratatul de la Varşovia au dus o luptă politică, diplomatică, economică şi de creştere a potenţialului militar, iar uneori în unele teatre de confruntări militare, neoficial, militari, unităţi sau subunităţi aparţinând ţărilor celor două blocuri şi-au înfruntat priceperea militară şi armamentul. După mai bine de 40 de ani de „Război rece” una dintre cele două super forţe mondiale a intrat în colaps, autodizolvându-se, aceasta marcând dispariţia unui regim politic, dar şi o victorie clară, fără umbre de tăgadă şi fără defilări de trupe victorioase pe sub Statuia Libertăţii sau Arcul de Triumf.
În aceste condiţii scopurile blocului militar învingător au trebuit să se transforme, Alianţa Nord-Atlantică găsindu-i o nouă identitate, un nou motiv al existenţei şi păstrării relaţiilor între ţările componente. Tratatul Atlanticului de Nord, din Aprilie 1949, care este baza legală şi contractuală a alianţei, a fost creat în cadrul Articolului 51 al Cartei Naţiunilor Unite, articol care reiterează dreptul la apărare individuală sau colectivă inerent al statelor independente. Țelul Aliaţilor este promovarea și menținerea relaţiilor de pace şi prietenie în zona Atlanticului de Nord, scop menționat și în partea introductivă a Tratatului. În ciuda acestui fapt, la momentul ratificării tratatului, obiectivul imediat al N.A.T.O. era mai degrabă unul defensiv, apărarea membrilor alianței împotriva unei posibile ameninţări rezultate în urma politicilor de creştere a puterii militare a fostei Uniuni Sovietice.
În prezent N.A.T.O. funcţionează ca forum transatlantic pentru consultările aliaţilor în orice problemă care afectează interesele vitale ale membrilor săi, inclusiv schimbările care par a se constitui ca riscuri la adresa securităţii lor, facilitând coordonarea eforturilor lor în ceea ce priveşte problemele comune. Acesta oferă protecţie împotriva oricărei forme de agresiune la adresa integrităţii teritoriale a oricărui stat membru, promovează securitatea şi stabilitatea prin urmărirea cooperării permanente şi active cu toţi partenerii, prin Parteneriatul pentru Pace şi prin Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic şi prin consultare, cooperare şi parteneriat cu Rusia, şi Ucraina, promovează înţelegerea factorilor care sunt în relaţie cu siguranţa internaţională şi a obiectivelor de cooperare în acest domeniu, prin programul de informare activă în Alianţă şi în ţările partenere, dar şi prin iniţiative precum Dialogul Mediteranean. .
Toate ţările membre ale N.A.T.O. participă pe deplin la cooperarea politică din cadrul Alianţei şi sunt angajate în mod egal faţă de prevederile Tratatului (art. 5), care consideră că orice atac armat asupra uneia sau mai multora dintre părţi drept un atac împotriva tuturor, iar la Articolul 6 al Tratatului este definit domeniul geografic al acestuia ca acoperind „un atac armat pe teritoriul fiecărei părţi din Europa sau America de Nord”. Totuşi consultarea politică între membrii Alianţei nu vizează doar evenimentele care se desfăşoară în interiorul spaţiului euroatlantic, ci şi în tot ceea ce se întâmplă în afara spaţiului de securitate euroatlantic şi afectează stabilitatea şi securitatea membrilor Alianţei. Astfel au loc consultări regulate cu privire la problemele politice importante cu ţările partenere în cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, precum şi cu Rusia, Ucraina şi cu participanţii la Dialogul mediteranean al N.A.T.O., în cadrul grupului de cooperare mediteraneană.
La Summit-ul de la Washington, din aprilie 1999, aliaţii au aprobat noul Concept Strategic al N.A.T.O., care identifică scopul alianţei şi sarcinile sale fundamentale de securitate, caracteristicile esenţiale ale noului mediu de securitate, care specifică elementele unei abordării mai largi, de către N.A.T.O., a securităţii şi care furnizează orientările necesare pentru continuarea adaptării forţelor sale militare. În vederea întăririi securităţii şi stabilităţii spaţiului euroatlantic, alianţa este pregătită să contribuie, de la caz la caz şi prin consens, la prevenirea eficientă a conflictelor şi la angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv operaţiuni de răspuns la crize, să promoveze pe scară largă parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte ţări din spaţiul euroatlantic. Această abordare largă a securităţii, cu edificarea unei arhitecturi de securitate europeană nu poate fi concepută fără un parteneriat puternic şi dinamic cu Europa, cu Uniunea Europeană în sprijinul valorilor şi intereselor pe care acestea le au în comun şi în acelaşi timp în cadrul tripolarităţii internaţionale N.A.T.O.-U.E.-O.S.C.E.
În urma summit-ului de la Praga din martie 2004 s-a început o nouă reformă în structura N.A.T.O. şi în acelaşi timp s-a atins numărului de 26 state membre prin admiterea a încă 7 ţări, printre care şi România, ceea ce marchează împlinirea domeniului geografic al Alianţei aflat între cele 3 mări – Marea Baltică, Marea Mediteraneană şi Marea Neagră. În acest fel flancurile de nord, sud-est şi sud ale Alianţei şi în acelaşi timp ale spaţiului european devin limitate de întinderile de ape care au constituit teatrul unor dispute permanente pentru promovarea intereselor diferitelor puteri de-a lungul istoriei. Prin întinderea sa şi despărţirea a trei continente, spaţiul mediteranean reprezintă principalul interes al Alianţei pentru promovarea unei politici de stabilitate, securitate şi cooperare multilaterală în regiune, urmat îndeaproape de zona Mării Negre, zonă istorică, situată la confluenţa a mai multor axe de importanţă strategică.
Nivelul de securitate din România a fost profund marcat, în 2004, odată cu intrarea în Alianţă şi încheierea negocierilor de aderare la U.E., elemente care au dus indisolubil la o consolidare a securităţii sale. Momentul Istanbul a avut un impact serios pe întreaga filieră a surselor interne de insecuritate, inclusiv în domeniul economic.
Intensificând eforturile de valorificare a avantajelor oferite de aderarea la N.A.T.O. şi posibilitatea aderării la U.E., România are posibilitatea de a elimina din vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări, care periclitau securitatea naţională şi o ocazie de a se afirma mai pregnant ca producător de securitate, ca factor de stabilitate în zona balcanică şi în zonele de interes geostrategic ale Mărilor Neagră şi Caspică, ale Asiei Centrale şi Orientului Mijlociu.
Ca membru cu puteri depline al N.A.T.O., ţara noastră resimte diverse influența asupra nivelului său de securitate, influențe care provin din spaţiile vecine, dar, totodată, poate influenţa la rândul ei mediul de securitate internaţional.
Mediul românesc de securitate este, totodată, altfel perceput, în condiţiile în care, post Istanbul, ţara noastră îşi asigură securitatea prin integrarea efortului propriu în eforturile organizaţiilor de securitate europeană şi euro-atlantică.

România nu ignoră existenţa potenţialului de conflicte din regiune, a conflictelor interetnice, a influenţelor fundamentaliste şi tendinţelor naţionalist-extremiste. Motiv pentru care, pentru partea din Europa de Est rămasă în afara procesului de extindere europeană şi euro-atlantică, rolul său este unul de strânsă cooperare în înlăturarea ameninţărilor asimetrice, teroriste, a riscurilor la adresa securităţii naţionale şi regionale, a crimei organizate şi îndeosebi a traficului de arme, droguri şi persoane, dar şi unul de sprijin pentru apropierea de N.A.T.O. şi de U.E., ca şi de promovare a unor relaţii speciale cu vecinii, de solidaritate şi transfer al valorilor europene.
Ţara noastră poate participa mai activ la reintegrarea spaţiului sud-est european în arhitectura de securitate a continentului, se poate implica mai decis în demersurile de stabilizare, prin lucrul la proiectele regionale, aliate şi europene privind sporirea securităţii şi încrederii în Europa de Sud-Est.
Mediul de securitate național nu este singurul care suferă modificări în urma momentului Istanbul, ci înseşi conceptele de securitate şi apărare, ale căror remodelări conceptuale sunt cerute de obligaţiile ce revin României în cadrul Alianţei şi noua abordare expediţionară a misiunilor „out of area”.
Deschiderea unor baze militare americane pe teritoriul românesc consolidează poziţia ţării noastre de membru al Alianţei şi partener strategic al S.U.A. si îi conferă şi mai multă încredere în posibilităţile proprii de a-şi spori contribuţia la securitatea regiunii.
Experiența a confirmat fără doar și poate obligativitatea abordării regionale exigente ale noilor riscuri de securitate, domeniu în care România are o determinare şi o vocaţie geostrategică remarcabilă.
Influenţele pe care spaţiul euro-atlantic şi celelalte spaţii le exercită asupra mediului intern şi extern de securitate au un impact notabil în politica de apărare naţională, ce vizează apărarea şi promovarea intereselor primordiale ale României, precum şi participarea noastră activă la asigurarea securităţii zonelor de interes ale N.A.T.O.,U.E şi S.U.A.

3.2. România şi flancul de S-E al Alianţei
România devine membră a N.A.T.O. în urma reuniunii Consiliului Nord-Atlantic din 2 aprilie 2004 la Bruxelles. Eforturi făcute pentru îndeplinirea condiţiilor de aderare s-au manifestat pe diferite planuri politico-militare, diplomatice, reformare internă a instituţiilor, în special instituţiei militare, cooperare în cadrul programelor comune de pregătire şi instruire, susţinerea campaniei din Kosovo şi evenimentelor asociate intervenţiei N.A.T.O. în zonă şi participarea cu trupe la acţiunile militare ale Alianţei. În acelaşi timp poziţia geostrategică a României constituie un element important în strategia nord-atlantică, preşedintele american George Bush aflat la Bucureşti în 2004, după summit-ul de la Praga, a arătat că „România trebuie să devină un avanpost al Alianţei Nord-Atlantice şi, în acelaşi timp un factor de multiplicare a strategiei N.A.T.O. în regiunea Mării Negre, a Caucazului şi în spaţiul C.S.I.”.
Redislocarea şi reaşezarea noilor actori de putere într-un nou mediu de securitate, după încheierea războiului rece, au provocat profunde transformări geopolitice şi geostrategice în Europa Răsăriteană şi de Sud, ceea ce a determinat ca această zonă să fie readusă în prim-planul evenimentelor mondiale. Marea Neagră a intrat în centrul atenţiei întregii lumi după ce, mai întâi, această regiune a constituit un important interes de securitate european, fiind în atenţia O.S.C.E., Consiliului Europei, mai târziu a Uniunii Europene, şi, totodată, a făcut obiectul strategiei de securitate americană pe termen lung. Scopul implicării directe sau indirecte a acestor actori de securitate în evenimentele din Europa Răsăriteană îl constituie întărirea şi asigurarea flancului sud-estic al N.A.T.O. prin realizarea unei atmosfere de stabilitate în această zonă şi furnizarea securităţii şi democraţiei în spaţiul turc şi asiatic islamic supus unor ample transformări politice, economice şi sociale. Deşi este înconjurată de o serie de „conflicte îngheţate” (Transnistria, Oseţia de Sud, Abhazia, Nagorno-Karabah) regiunea Marii Negre urmează să fie inclusă în sistemul euroatlantic, consolidându-se astfel flancul sud-estic al acestuia în vederea protejării sistemului împotriva unor ameninţări regionale la adresa păcii şi stabilităţii: imigraţia ilegală, crima organizată şi terorismul.
Interesele strategice ale Statelor Unite în Orientul Mijlociu determină strategia de securitate a acestora în zona Mării Negre. Principiile ce au fost aplicate de acestea care să conducă la coagularea democratică în jurul Mării Negre sunt: sprijinirea României şi Bulgariei, ca şi a noilor democraţii; reformarea instituţiilor de la Marea Neagră; implicarea Turciei; prioritate pentru conflictele îngheţate; armonizarea programelor de democratizare ale S.U.A. şi U.E.; concentrarea asupra viitorului Ucrainei.
Prin susţinerea României şi Bulgariei pentru realizarea reformei juridice şi a standardelor necesare accesului în U.E., liderul mondial a avut în vedere ţinerea atenţiei treze şi relaţionarea interregională şi a celorlalte ţări din zonă pentru accesul la structurile euro-atlantice, dar şi repoziţionarea bazelor americane din Europa în locaţiile oferite de guvernele celor două ţări.
În prezent există o serie de instituţii de securitate şi cooperare în regiunea Mării Negre, parte din ele create la propunerea S.U.A. şi U.E. sau susţinute de către acestea şi de către alte state membre N.A.T.O., şi în care România este parte, aducându-şi o contribuţie importantă la stabilizarea, securizarea şi cooperarea în regiune.
Iniţiativa de Cooperare Sud-Est Europeană (S.E.C.I.), lansată în decembrie 1996 la propunerea U.E. şi S.U.A. cuprinde ţări din regiune şi a fost creată cu scopul dezvoltării unei strategii economice şi de mediu viabile, de a spori cooperarea regională şi încurajarea integrării lor în structurile europene.
Centrul Regional S.E.C.I. pentru Combaterea Criminalităţii Transfrontaliere, a fost creat în Bucureşti la propunerea României cu ocazia Comitetului de Agendă al S.E.C.I. din 26.01.1998. Pe lângă ţările din regiune membre, au calitatea de observator S.U.A., unele ţări europene şi Ucraina. În Transnistria, Abhazia, Oseţia de Sud şi zona balcanică criminalitatea transnaţională şi-a găsit refugiul şi a dezvoltat baze pentru traficul de arme, maşini furate, monedă falsă, droguri, femei şi copii, destabilizând guvernele regiunii şi ameninţând Europa prin traficul ilicit şi ţările membre N.A.T.O. prin capacitatea şi intenţia de a vinde arme şi tehnologie grupărilor teroriste. România îşi aduce aportul la lupta împotriva criminalităţii transfrontaliere ca ţară membră a S.E.C.I. şi ca gazdă a Centrului Regional S.E.C.I., în care sunt incluse secretariatele unor iniţiative ale Pactului de Stabilitate (Combaterea Crimei Organizate – S.P.O.C. şi lupta împotriva corupţiei – S.P.A.I.).
Forţa Multinaţională de Pace din Sud-estul Europei(MPFSEE), constituită la Skopje în anul 1998, reprezintă o structură politico-militară multinaţională care are scopul de a demonstra angajamentul statelor participante în vederea asigurării securităţii şi stabilităţii în spaţiul euroatlantic, prin promovarea de bune relaţii de vecinătate între ţările din regiune şi dezvoltarea relaţiilor de cooperare mai strânse între forţele militare ale acestora. Statele membre – Grecia, Italia, Turcia, România, Bulgaria, Albania şi Macedonia asigură cele două componente operaţionale: Brigada din Sud-estul Europei(SEEBRIG) şi Forţa Multinaţională de Geniu(E.T.F.). S.U.A., Slovenia, Croaţia şi Ucraina au statut de observator, nepunând trupe la dispoziţia SEEBRIG, dar participă la activităţile politico-militare. SEEBRIG a fost concepută pentru a fi utilizată de la caz la caz în funcţie de decizia politică adoptată în operaţiuni în sprijinul păcii mandatate de O.N.U. sau O.S.C.E., conduse de N.A.T.O. sau U.E., inclusiv operaţiuni de menţinere sau restabilire a păcii şi operaţiuni umanitare.
Pactul de stabilitate pentru Europa de Sud-Est este o iniţiativă care aparține Germaniei, la 8 aprilie 1999, la reuniunea U.E. de la Luxemburg pe fondul crizei din Kosovo. Rezultatul acestei iniţiativei este crearea unei Europe de Sud-est ce se defineste prin pace, democraţie, prosperitate şi integrare în structurile euroatlantice. Iniţiativa a fost precedată de o serie de alte iniţiative similare, venite din partea unor ţări precum Grecia, S.U.A., Turcia, precum şi a altor organizaţii regionale, documentul fondator fiind semnat de 9 ţări sud-est europene, de S.U.A., preşedintele O.S.C.E., reprezentantul Consiliului Europei şi alte organizaţii internaţionale. Printre obiectivele pactului se numără diminuarea şi eliminarea potenţialului conflictual al regiunii prin prevenirea şi încetarea crizelor, sprijinirea dezvoltării unor regiuni democratice prin maturizarea proceselor politice democratice, crearea economiilor de piaţă viabile, crearea condiţiilor necesare integrării regiunii în structurile politice, economice şi de securitate euroatlantice.
Alte iniţiative de apărare a securităţii europene în sud-estul Europei sunt: Iniţiativa N.A.T.O. pentru Sud-estul Europei (SEEI) şi Forţa Navală Multinaţională din Marea Neagră(BLACKSEAFOR).
Cu privire la al patrulea principiu strategic american în regiune expertul american menţionează rolul U.E. şi României de parteneri constructivi şi esenţiali în cadrul negocierilor pentru închiderea întreprinderii criminale din Transnistria şi a conflictului secesionist cu guvernul constituţional de la Chişinău. Este accentuată de asemenea atenţia care trebuie acordată succesului democraţiei din Ucraina, pacea din Moldova precum şi democraţiile din Caucazul de Sud rămânând izolate în lipsa acestuia.
Concepţia americană acordă o „importanţă strategică majoră” regiunii Mării Negre, atât pentru Europa cât şi pentru S.U.A., România reprezentând centrul ei de greutate, fiind caracterizată ca una dintre acţiunile de succes ale Europei de Sud-Est şi ale Mării Negre. De asemenea prin noua configurare geopolitică a Mării Negre cu România, Bulgaria şi Turcia ca ţări N.A.T.O. şi, primele două ţări membre U.E., care domină partea de vest şi sud, şi cu noile state independente Moldova, Ucraina şi Georgia pe coasta de nord şi est, zona a căpătat o nouă identitate, care determină o altă abordare a problematicii specifice întregii regiuni, inclusiv în elaborarea strategiilor şi programelor aflate în fază de proiecţie, din care nu pot fi excluse ţările din Caucazul de Sud care reprezintă reperele coridorului energetic euro-asiatic şi care leagă sistemul euro-atlantic cu resursele de energie din zona caspică şi cu statele din Asia Centrală.


ROLUL ROMÂNIEI CA STAT DE FRONTIERĂ

1.Umană, referitoare la ansamblul resurselor umane pune la dispoziţie de România Alianţei în vederea realizării obiectivelor acesteia;
2.Organizatorică, referitoare la schimbările şi implementările făcute la nivelul instituţiei militare şi a celorlalte instituţii pentru asigurarea compatibilităţii şi interoperabilităţii cu celelalte state membre;
3.Materială, referitoare la capabilitatea de a asigura resursele materiale necesare îndeplinirii angajamentelor asumate;
4.Militară, reprezentând aportul adus la desfăşurarea acţiunilor militare N.A.T.O. şi soluţionarea crizelor;
5.Normativă, prin armonizarea legislaţiei cu cea a ţărilor aliate;
6.Politică, prin interdependenţa politicilor naţionale de securitate şi apărare cu cele similare N.A.T.O.;
7.Psihosocială, prin interferenţa sentimentului identităţii naţionale cu sentimentul apartenenţei la Blocul Nord-Atlantic;
8.Culturală, prin interacţiunea elementelor culturale naţionale cu cele ale statelor membre.

3.3. Intervențiile NATO și implicarea României
Prezența forțelor militare N.A.T.O. în România – baza militară de la Mihail Kogâlniceanu și scutul anti-rachetă din Europa și de la Deveselu
Scutul antirachetă urmează a fi construit în fosta bază aeriană din Deveselu, județul Olt, după ce statul roman a dat permisiunea SUA să folosească baza aeriană de la Mihail Kogâlniceanu și portul Constanța pentru tranzitul trupelor și materialelor de război americane dinspre și înspre teatrele de război din Irak și Afganistan.
Prin intermediul acestei decizii președintele în funcție al României, Traian Băsescu afirma că “Romania ajunge la cel mai înalt nivel de securitate din istoria sa, securitate care e garantată acum pe termen lung”.
Lucrările de amenajare a bazei de la Deveselu care va găzdui elemente ale scutului de apărare antirachetă al SUA au fost programate să demareze în 2013.
Corpul de geniu al forţelor terestre ale Statelor Unite din Europa (USACE), în colaborare cu Agenţia de apărare antirachetă – U.S Missile Defense Agency (MDA), Comandamentul European al Statelor Unite – U.S European Command (EUCOM) şi Forţele Navale ale SUA (U.S Navy) au organizat la Bucureşti, conferinţa Zilele industriei pentru abordarea adaptivă în etape privind scutul antirachetă. Conform Ambasadei SUA la Bucureşti, la eveniment au fost prezenţi circa 175 de participanţi din ţări precum România, SUA, Spania, Turcia, Grecia, Italia, Bulgaria, Marea Britanie şi Emiratele Arabe Unite. Firmele reprezintă domenii precum construcţii industriale, infrastructură, logistică, comunicaţii şi IT, precum şi securitate.
Corpul de geniu al forţelor terestre ale Statelor Unite din Europa (USACE) menționa că în final vor fi aprobate două contracte. Un contract va include facilităţile MDA şi va cuprinde toate lucrările de infrastructură pentru întreaga suprafaţă a perimetrului militar american. Totodată reprezentanţii americani consemnau că valoarea contractului privind facilităţile Agenţiei de apărare antirachetă (MDA) este estimată undeva între 100 şi 250 de milioane de dolari. Printre dotările agenţiei de apărare antirachetă se numără infrastructura zonei de lansare, o clădire pentru asistenţă, o centrală electrică de rezervă, o facilitate de depozitare, o facilitate de control al accesului şi o clădire de control al securităţii. În acest scop, s-a cerut ca executorul principal să fie o companie americană, care poate intra în parteneriat cu o altă firmă sau poate subcontracta. Dincolo de acestea, facilităţile ulterioare prevăzute în cadrul contractului cu MDA sunt un al doilea depozit, o centrală electrică ce nu va deservi misiunea, construcţia fundaţiei, o staţie de pompieri şi infrastructura şi utilităţile sitului. Pentru acestea din urmă lipsește condiția ca principalul contractor să fie american. Deoarece acest contract va conţine unele informaţii clasificate, contractorul general va fi obligat să deţină o autorizaţie de securitate.
Contractul relativ la toate facilităţile Forţelor Navale ale SUA, cu o infrastructură mai redusă în perimetrul elementelor sistemului de apărare antirachetă al SUA a fost scos la licitație ulterior. Pentru acesta, contractorul general avea nevoie să deţină o autorizaţie de securitate. Lucrările cuprinse în acest al doilea contract privesc un centru de control al accesului, facilităţi de cazare şi mâncare, un depozit, o unitate sanitară, o facilitate pentru lucrări publice, precum şi utilităţile şi infrastructura sitului. Valoarea estimată a celui de-al doilea contract este cuprinsă între 25 şi 100 de milioane de dolari.
În urma acestor evenimente, aeroportul Kogâlniceanu și portul Constanța au devenit infrastructuri strategice și pentru SUA, și N.A.T.O. totodată. Baza aeriană a rămas sub comandă românească, comandantul bazei fiind ofițer român. În urma acestui acord au fost dislocati acolo în medie, 200 de militari americani, iar cifra maximă acceptată este de 500 de militari străini.
Se menționează ca sistemul antirachetă este unul defensiv, de apărare a teritoriului SUA și al României, țară membră N.A.T.O., astfel de eficiența sistemului beneficiază si alte tări membre N.A.T.O.
Construirea sistemului este o consecință a unei înțelegeri bilaterale româno-americane. Astfel, atunci când dezvoltarea scutului antirachetă va lua sfârșit în toate statele N.A.T.O. și componenta americano-română va fi integrată acestui sistem defensiv aerian.
Având în vedere situația creată în 2010 în Coreea şi amplasarea pe coastele Americii a unui număr mai mare de interceptori, Statele Unite și-au regândit strategia în domeniul scutului antirachetă. Totodată, programul în Europa şi mai ales programul legat de România şi Polonia a continuat în conformitate cu planificarea iniţială, iar construcția elementelor scutului antirachetă sunt plănuite a deveni operaţionale, aşa cum s-a stabilit anterior în documentele de parteneriat cu Statele Unite, lucrările au fost demarate în 2013, cu data de finalizare orientativă în anul 2015, faza a doua, și, legat de Polonia, faza a treia, care se găsește într-o etapă diferită de plasare a interceptorilor, cu data de finalizare în anul 2018.
Ulterior, Polonia a inițiat un program propriu de scut antirachetă, scut ce urmează a fi construit în perioada 2014-2023, ocazie cu care Bronislaw Komorowski, preşedintele polonez în funcție a promulgat în aprilie 2013 un amendament la legea referitoare la finanţarea forţelor armate poloneze, acest program urmând să fie integrat în structurile defensive NATO.
Ulterior. în octombrie 2012, guvernul spaniol a anunţat vineri că a autorizat desfăşurarea a patru nave de război americane şi a 1.000 de soldaţi la baza navală americană de la Rota, pe costa de sud a Spaniei, în cadrul sistemului de apărare antirachetă al NATO. Acesta acord acorda dreptul de includere, la baza de la Rota, a unor facilităţi de susţinere necesare pentru staţionarea permanentă a patru nave de tip AEGIS ale Marinei americane şi a echipajelor lor.
Staționarea acestor nave face parte din cadrul scutului antirachetă european al NATO, care are ca principal obiectiv protejarea Europei de eventuale atacuri cu rachete lansate din Orientul Mijlociu, în special din Iran, un proiect promovat de SUA, însă căruia Rusia s-a opus ferm, considerându-l o ameninţare la adresa securităţii ţării.



Războiul Civil Libian din 2011 și intervenția militară NATO
Războiul din Libia a fost la origine un conflict între revoluționarii libieni și Marea Jamahiriye Arabă Socialistă Populară Libiană. Acesta a început ca o serie de proteste și confruntări care au loc în statul nord-african împotriva lui Muammar Gaddafi, conducătorul Libiei de 42 de ani. Protestele au fost declanșate pe 15 februarie 2011 și au devenit o revoltă la scară mare până la sfârșitul lunii februarie, luptele evoluând aproape către un război civil, în speciali după ce Consiliul Național de Tranziție a preluat conducerea în teritoriile pe care le controlau rebelii. Această revoltă a fost declanșată ca urmare a revoluției din Tunisia și Egipt și, în general, protestele din Africa și Orientul Mijlociu din 2010–2011
O parte semnificativă aforțelor de securitate ale lui Gaddafi au refuzat efectiv să lupte împotriva civililor, mai mult decât atât, majoritatea dintre aceștia s-au alăturat protestatarilor. Ca urmare a acestui fapt, liderul Libian, Gaddafi a angajat un număr imprsionant de mercenari străini, proveniți din țările africane vecine pentru a combate protestele. Astfel, până la începutul lunii martie, Gaddafi a pierdut controlul asupra unei mari părți a țării sale. Opoziția libiană a constituit Consiliul național de tranziție, iar presa liberă și-a stabilit sediul central în Cirenaica. Ulterior, presa a jucat un rol important în organizarea opoziției.
Gaddafi a deținut controlul în Tripoli, Sirt, Zlitenși Sabha Gaddafi a controlat bine armata, Brigada Khamis și o mare masă de mercenari. O parte dintre generalii lui Gaddafi și a altor apropiați ai acestuia au trecut de partea protestatarilor și au solicitat ajutorul comunității internaționale pentru a stopa masacrelor de civili, mulți dintre aceștia fiind non-combatanți.
În martie 2011, atunci când forțele NATO au inițiat bombardamentele aeriene in Libia, foarte mulți lideri militari și politicieni occidentali s-au grăbit să afirme optimiști că războiul din nordul Africii va fi o chestiune de zile, nu săptămăni. Ulterior acesta avea să se întindă până în octombrie 2011, când dictatorul libian Muammar Gaddafi a fost capturat și ucis în mod brutal de către rebeli. A fost nevoie de 13.000 de misiuni aeriene ale NATO, mii de rachete Tomahawk care au lovit forțele lui Gaddafi, de amenințarea că liderii libieni vor fi prezentați pentru a fio judecați în fața Tribunalului Penal Internațional, și în cele din urmă de o determinarea supraomenească a libienilor sătui de viața sub conducerea dictatorială a acestuia.
Motivul pentru care ofensiva aeriană a NATO a părut inițial ineficientă a fost considerat orgoliul liderului libian Gaddafi, care chiar dacă ar fi fost dispus să negocieze îndepărtarea sa de la conducerea statului, ar fi dorit și o soluție care să îi protejeze în cele din urmă și imaginea, lucru pe care rebelii nu au fost dispuși să îl accepte. O soluție pașnică din partea NATO ar fi trebuit să implice exilul liderului libian, lucru a greu de dus la capăt după mandatul de arestare emis de Curtea Penală Internațională și după îmbolnăvirea președintelui venezuelean, Hugo Chavez.
Intervenția aeriană a fost lungă din cauza faptului că, de regulă, campaniile aeriene sunt dificile atunci când un obiectiv principal al alianței era minimizarea pagubelor colaterale, concret se dorea evitarea pierderilor de vieți omenești civile: femei, copii sau bărbați neimplicați în această dispută.

Războiul din Libia, a însemnat pentru alianța NATO:
• 17 state implicate in campania din nordul Africii
• NATO a preluat comanda completă a operațiunilor militare la 31 martie
• circa 13.000 misiuni de luptă efectuate de NATO în cadrul “Operation Unified Protector”
• avioanele NATO au efectuat deasupra Libiei circa 120 de misiuni de luptă zilnic
• forțele NATO au atacat aproximativ 50 de ținte zilnic, majoritatea în Tripoli, Misrata, Brega, munții Nafusa
• aproape 5.000 dintre misiuni au fost atacuri cu bombe și lansări de rachete; doar jumătate dintre ele și-ar fi atins ținta
• capacitatea de lupăa a forțelor libiene a fost redusă cu peste 50%, a precizat Pentagonul
printre obiectivele distruse se numară inclusiv centrul de comandă al lui Muammar Gaddafi din Tripoli, Bab al-Aziziya
• la 3 iunie, forțele britanice și franceze au început sa folosească elicoptere pentru atacuri în Libia
• campania din nordul Africii a depășit-o pe cea din Kosovo, din 1999 (Slobodan Milosevici a cedat după 78 de zile de raiduri aeriene)
• peste 1.100.000 de libieni s-au refugiat în Tunisia, Egipt, Niger, Algeria, Ciad și Sudan
numărul persoanelor ucise variază între 1.000 și 13.000, în funcție de sursă; alte câteva mii au fost rănite
• circa 1,5-2 miliarde de dolari cheltuite de țările din coaliția internațională
unele surse au afirmat că războiul costa 100 de milioane de dolari pe zi
• echipe de agenți secreți ai CIA și ai Mi6 au fost dislocate în Libia, pentru a strânge informații despre ținte militare și despre poziția forțelor lui Gaddafi
• Consiliul Național de Tranziție al rebelilor fost recunoscut de 22 de țări drept singurul guvern legitim al Libiei, imediat după instalarea acestuia la conducerea țării.
Consiliul de Securitate al ONU a adoptat în octombrie 2011, în unanimitate, o rezoluţie care punea capăt la 31 octombrie mandatului ce autoriza recurgerea la forţă în Libia.
Decizia Consiliului de Securitate al ONU a apărut la o zi după ce Consiliul Naţional de tranziţie instalat la conducerea Libie ,a cerut prelungirea misiunii NATO în Libia până la sfârşitul anului. Consiliul Național de tranziție susţinea că, şi după moartea lui Muammar Gaddafi, ultimii luptători fideli acestuia constituie o ameninţare pentru ţară.
Rezoluţia Consiliului de Securitate a ordonat sfârşitul autorizării, începând de la 31 octombrie, ora Libiei 23.59, a unei zone de excludere aeriană şi a oricărei acţiuni militare vizând protejarea civililor. NATO s-a reunit în urma acestei rezoluții la Bruxelles pentru a declara oficial sfârşitul misiunii aeriene în Libia, care a durat aproximativ şapte luni.
Rezoluţia Consiliului a mai prevăzut și ridicarea embargoului internaţional asupra livrărilor de arme către Libia, şi a pus capăt îngheţării conturilor Corporaţiei naţionale libiene a petrolului, Zuetina Oil Company, ca şi restricţiilor vizând Banca centrală a Libiei, Libyan Arab Foreign Bank, Libyan Investment Authority şi Libyan Africa Investment Portfolio

Participarea României la războiul din Libia
România a trimis Fregata Regele Ferdinand, acest act a reprezentat participarea României la monitorizarea embargoului care se desfasoara in Marea Mediterana, decis de NATO în cazul Libiei. Aceasta a fost lansată la apă în 1986, a ieşit din serviciul Marinei Britanice în 2002, în 2003 a intrat într-un proces de refacere, în 2004 fiind preluată de Forţele Navale Române. Echipajul de la bordul navei era constituit din 205 marinari și doi ofițeri din Forțele Navale.
Achiziţia de către Forțele Navale Române a fregatei, denumită iniţial HSM Coventry şi scoasă din uz de către Marina Regală Britanică, a fost aprobată de Guvernul României în 2002. Programul de modernizare şi reabilitare a acesteia şi a fregatei Regina Maria urma să fie realizat de compania BAE Systems. La 9 septembrie 2004, pe dana Victory Jetty din portul Portsmouth/Marea Britanie, s-a conferit în cadru festiv pavilionul navei. Cu această ocazie navei i s-au acordat numele de Regele Ferdinand şi numărul de bordaj F 221. La ceremonia de comisionare au fost prezenţi preşedintele de atunci al României Ion Iliescu, ministrul Apărării Naţionale Ioan Mircea Paşcu, şeful SMG generalul dr. Mihail Popescu şi şeful Statului Major al Forţelor Navale, contraamiralul dr. Gheorghe Marin. Partea britanică a fost reprezentată de Lordul Bach of Lutterworth, ministrul pentru înzestrare, viceamiralul James Burnell Nugent, din Royal Navy, Sir Charles Mansfield, preşedintele BAE Systems, reprezentanţi ai Fleet Support Limited şi Rolls Royce.
Nava a părăsit portul Portsmouth la 26 noiembrie 2004, orele 13.30 şi a acostat în portul Constanţa la 10 decembrie 2004, fiind escortată la intrarea în port de două elicoptere şi nave de luptă. A intrat în subordinea Comandamentului Operaţional Naval. A fost numită nava comandant a portului militar Constanţa, preluând ştafeta de NAVĂ AMIRAL a Forţelor Navale Române. În 2005 a fost prima navă românească care a participat la Operaţia NATO (art.5) Active Endeavour.
Comandantul navei a fost desemnat comandorul Mihai Panait, absolvent al Academiei Navale Mircea cel Bătrân – promoţia 1991. În perioada 1999-2001 a urmat cursurile Academiei de Înalte Studii Militare, iar în 2009 a absolvit Colegiul Naval de Comandă, Newport, SUA. A absolvit următoarele cursuri de carieră şi nivel: curs postuniversitar de conducere a unităţilor de marină/1999, curs de arme sub apă în cadrul Academiei Navale/2004, curs pentru echipa de comandă la Den Helder în Olanda/2005, curs Joint SMFA, Bucureşti/2006. Din 2008 este cetăţean de onoare al statului Rhode Island-Newport-SUA.
Date tehnice ale navei:
• Fregata Regele Ferdinand are un deplasament de 4900 tdw, o lungime de 148,2 m, lăţimea de 14,75 m, viteză maximă de 30 Nd pescaj maxim.6,4 m, 8 punţi. Echipajul numără 18 ofiţeri, 77 de maiştri militari şi 110 militari angajaţi pe bază de contract.
• La bordul navei se află: tun super-rapid 76 mm Oto Melara; instalaţii lansare torpile; sistem de comandă asistat de calculator; instalaţii de bruiaj pasiv; sisteme de luptă electronică; 9 sisteme radar; sistem de propulsie, 4 turbine Rolls-Royce; elice cu pas variabil; patru Diesel generatoare a câte l MW la 450 V/60 Hz/3 faze.
• Fregata Regele Ferdinand este capabilă să execute lupta în toate cele trei medii: la suprafaţă, aerian şi sub apă. Principalele misiuni ale navei sunt: participarea la operaţiuni comune sau colective; navă de comandă a unei grupări navale; supravegherea situaţiei navale şi controlul traficului maritim în marea teritorială, zona contiguă şi zona economică exclusivă; protecţia căilor de transport şi de comunicaţii maritime; sprijinirea forţelor specializate în combaterea poluării apelor maritime, contrabandei şi transporturilor ilicite de armament şi droguri; participarea la acţiuni naţionale şi internaţionale de căutare şi salvare pe mare sau ajutor umanitar; instruirea navală pe mare.

Revolta din Siria (denumită și Războiul civil din Siria) este reprezentată de o serie de demonstrații antiguvernamentale ce au început la 26 ianuarie 2011. Aceasta a fost stimulată de celelalte valuri de demonstrații antiguvernamentale și revoluții din țările arabe, protestatarii din Siria cer libertate politică, manifestează împotriva sistemului dictatorial constituit dintr-un singur partid, consolidat în timpul conducerii țării de către președinții Hafez și dr.Bashar al-Assad, împotriva dominației membrilor sectei alawite, apropiați de familia Assad, în guvern și conducerea armatei și a organelor de securitate, împotriva șomajului, a corupției și a încălcării drepturilor omului în țară.
Manifestațiile antiguvernamentale au stârnit reacția, fără rețineri, cu focuri de arme, arestări și bombardamente focalizate pe cartierele și localitățile rebele, acest tip de reacția a dus la degenerarea manifestațiilor într-un adevărat război civil, la care au început să fie folosite tancuri și avioane împotriva civililor. Acest act de violență din partea guvernului a dus la extinderea manifestațiilor în toată țară, la ele participând musulmani suniți, care reprezintă circa 73% din populația Siriei, religioși și laici, și membri ai minorităților, mai ales kurzi, și ei la rândul lor, musulmani suniți, dar nu arabi. După estimări făcute de asociațiile internaționale pentru protecția drepturilor omului, până la data de 1 februarie 2012, au fost uciși în confruntări cel puțin 14 000 oameni, multe mii de demonstranți și răsculați au fost răniți, circa 14,000 persoane au fost arestate, iar circa 14,000 s-au refugiat în Turcia și Liban.
Liga arabă și Organizația Națiunilor Unite au demarat inițiative de negociere cu președintele Assad pentru încetarea represiunii sângeroase a manifestanților, pentru demararea de reforme și totodată pentru a ajunge la o înțelegere cu opoziția. În acest sens, ONU și guvernul Siriei au căzut de acord că protestatarii au legături cu grupările teroriste. Guvernul a început procesul de reforme, inițiind schimbarea Constituției. Totodată și Vaticanului a inițiat proteste față de persecutarea creștinilor de către rebelii arabi, și folosirea acestora ca scut uman pentru a acuza apoi guvernul de nerespectarea drepturilor omului
Comandantul suprem al forţelor NATO, amiralul american James Stavridis, a afirmat că unele state membre ale Alianţei au luat în calcul posibilitatea unei intervenții militare în Siria.
Acesta afirma că unele state membre ale Alianţei Nord-Atlantice evaluează în mod individual o acţiune militară în Siria, totodată acesta a menționat că orice eventuală intervenţie a NATO ar urma aceeaşi succesiune ca în cazul intervenției din Libia.
Rolul jucat de NATO în conflictul din Siria s-a limitat până la momentul redactării acestei lucrări de licență la desfăşurarea de rachete de intercepție de tip Patriot pe lungimea frontierei dintre Turcia și Siria, în scop de prevenire a intruziunilor aeriene şi a lansării de rachete dinspre Siria.
Turcia, membră a NATO, și vecin al statului Sirian și-a propus în mai 2013 să ridice un zid de securitate la granița cu Siria, de o lungime totală de 2,5 kilometri, înconjurând practic punctul de frontieră Cilvegozu, pentru a preveni trecerile ilegale.
Orașul Cilvegozu se găsește la circa de 10 kilometri de orașul turcesc Reyhanli, unde un atac dublu cu bombă a ucis 51 de oameni și a rănit alți 100, la începutul lunii mai 2013, atacuri puse pe seama rebelilor sirieni.

Conflictul din Coreea de Nord
Cel mai recent conflict dintre cele două Corei: Coreea de Nord și Coreea de Sud s-a declanșat în urma scufundării unei nave de război sud-corene pe 26 martie 2010, Coreea de Sud a afirmat că o torpilă nord-coreeană a provocat incidentul și a suspendat imediat schimburile comerciale cu Coreea de Nord. Aceștia din urmă s-au apărat afirmând că sud coreeni au falsificat dovezile referitoare la incident, răspunzând violent și amenințând cu un război total. În ciuda apelului la precauţie în fapte şi mesajele externe lansat la adresa Coreei de Nord, SUA au răspuns propagandei Nord Coreene de amenințări în același mod, și au trimis ulterior un distrugător, capabil să intercepteze rachete, în apropierea coastelor sud-coreene.
Odată cu trecerea timpului, situaţia a degenerat, și a ajuns să se transforme într-un cerc vicios: orice încercare a marilor puteri occidentale de a minimiza ameninţările lui Kim Jong-un, a condus imparabil la multiplicarea mesajelor și gesturilor de același del din partea conducerii de la Phenian, acțiuni considerate și mai provocatoare. În acest mod a început să se vehiculeze la nivelul conducerii marilor puteri occidentale, ideea posibilității unui conflict deschis, ca soluție finală de rupere a acestui cerc vicios.
Pericolul primordial în această situație în acest context, îl reprezintă faptul ca oricare dintre părţile implicate în acest duel diplomatic de o duritate fără precedent să treacă la fapte.
Cronologia crizei nord-coreene
Catalizatorul crizei dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud îl reprezintă moartea liderului Nord Coreean Kim Jong-il, la în 17 decembrie 2011. Liderului suprem al Coreei de Nord a fost succedat la conducerea țării de tânărul lui fiu, Kim Jong-un, care, imediat, a început să transmită mesaje de avertizare pentru Coreea de Sud şi Statele Unite. Atitudinea acestuia belicoasă a fost considerată de puterile occidentale o încercare de a-şi consolida puterea în faţa propriilor oameni.
Pe 13 aprilie 2012, înainte de aniversarea a 100 de ani de la naşterea lui Kim Ir-sen, Corea de Nord a avut o tentativă de a lansa o rachetă cu rază lungă de acţiune, de tip Unha-3. Lansarea, care a avut loc în prezenţa presei internaţionale, a fost un eşec. Pe 12 decembrie, are loc o nouă încercare de a lansa o rachetă de tip Unha-3, de această data încercarea a fost încununată de succes, asimilat de SUA cu un tir de rachetă balistică. Reacționând față de acest test provocator al Coreei de Nord, Consiliul de Securitate al ONU a extins, în 22 ianuarie 2013, sancţiunile impuse Coreei de Nord. Ca și consecință, la scurt timp după această decizie, Comisia nord-coreeană pentru Apărare Naţională a anunţat că are de gând să efectueze un al treilea test nuclear.
În 12 februarie 2013, s-a presupus că guvenrul de la Phenian a efectuat un nou test nuclear, ipoteză susținută de agenţiile de supraveghere seismică din regiune, care au estimat la acest moment că s-a produs un seism cu magnitudinea de aproximativ 5 grade, generat artificial. Conform estimărilor autorităţilor din Coreea de Sud, puterea exploziei ar fi ajuns la şase-şapte kilotone.
În 8 martie, Coreea de Nord a încetat acordurile de neagresiune cu Coreea de Sud şi a întrerupt telefonul roşu dintre cele două ţări înființat în anul 1971, la câteva ore după ce Consiliul de Securitate al ONU a votat noi sancţiuni împotriva Phenianului. Coreea de Nord “abrogă toate acordurile de neagresiune dintre Nord şi Sud”, a declarat “Comitetul pentru reunificare paşnică din Coreea”, într-un comunicat difuzat de agenţia oficială KCNA.
Pactul de neagresiune a fost semnat în 1991. Acesta stipula ca cele două ţări să îşi rezolve pe cale paşnică diferendele şi să evite confruntările militare accidentale.
Retorica belicoasă a regimului de la Phenian nu s-a oprit aici, aceștia ameninţînd că urmează să denunţe și acordul de armistiţiu care a pus capăt războiului Coreei din 1953, continuând cu amenințarea unui “război termonuclear” şi lansând amenințări la adresa Statelor Unite, care se expun unui “atac nuclear preventiv”.
Pe 30 martie 2013, liderul Nord Coreean Kim Jong-un a declarat că se află în stare de război cu Coreea de Sud. Acesta reiterând că începând din această dată, relaţiile intercoreene sunt în stare de război şi toate problemele între cele două state coreene vor fi tratate conform unui protocol adaptat războiului. Situaţia de durată conform căreia peninsula coreeană nu este nici în război, nici în stare de pace s-a încheiat.
Pe 4 aprilie 2013, agențiile de presă internaţionale relatau că Phenianul a transferat o rachetă cu rază medie de acţiune spre coasta de est. Ministrul de Externe sud-coreean a minimizat gestul, afirmând că racheta nu pare să vizeze teritoriul continental al Statelor Unite. În acest sens, conducerea de la Casa Albă a transmis că orice nouă provocare ar fi regretabilă, dar că nu ar reprezenta un element de surpriză dacă regimul nord-coreean ar lansa o nouă rachetă. Ulterior Coreea de Sud a reacționat la acest gest provocator, mobilizând două nave de război dotate cu interceptoare antibalistice.
Pe 9 aprilie 2013, regimul de la Phenian a transmis un avertisment oficial tuturor diplomaților străini să părăsească teritoriul nord coreean până pe 10 aprilie, motivând că după această dată nu mai poate garanta securitatea acestora în cazul unui atac nuclear. SUA au reacționat imediat afirmând că acest ulttim gest provocator al Correei de Nord reprezintă o ameninţare clară şi directă la securitatea naţională a Statelor Unite, precum şi la adresa stabilităţii şi a păcii în regiune. SUA au trecut rapid la consolidarea scutului antirachetă din guam, totodată și liderii japonezi au reacționat imediat la aceste amenințări, mobilizând un sistem antirachetă în jurul capitalei Tokyo.
În figura 3.1. și 3.2. este reprezentată grafic situația dispozitivelor din Coreea de Nord, și modalitatea de interceptare a eventualelor rachete lansate de către aceasta de scutul antirachetă plasat de SUA în Guam.

Pe 10 iunie 2013, după 18 ore de negocieri între reprezentanţii celor două coreei, în orașul de frontieră Panmunjom, discuţii începute duminică dimineaţa şi încheiate în noaptea de duminică spre luni, Coreea de Nord şi Coreea de Sud au semnat un acord în vederea organizării unei reuniuni la nivel de Guvern în 12 și 13 iunie la Seul, prima întrunire de acest fel din 2007, în vederea aplanării definitive a conflictului. În acest fel, după o lungă retorică belicoasă, și acțiuni provocatoare ale Coreei de Nord, care au generat reacții dure, atât la nivel comunicațional cât și la nivel militar, generând mișcări de trupe, conflictul contemporan dintre cele două coreei pare că se apropie de un sfârșit pașnic.
Argumente pentru și contra intervenției NATO în Coreea de Nord
Argumente pentru:
• Intervenția ar putea conduce la o mai bună respectare a Drepturilor Universale ale Omului – de peste 60 de ani Coreea de Nord este ținută sub influența directă a familiei Kim, statul fiind sub o dictatură militară continuă și îndoctrinată prin „cultul personalității” al acestei familii Kim. În practică, drepturile fundamentale ale oamenilor nord coreeni sunt grav afectate, drepturi precum dreptul la exprimare, dreptul la religie (constituția din Coreea de Nord specifică că fiecare om are dreptul la religie, dar fiecare om are și dreptul de a folosi violența pentru a-și exprima religia), dreptul la un trai decent (guvernul nord corean a preferat să cheltuiască bani pe bombe nucleare și contruirea armate în dauna asigurării unui nivel de alimentație optim pentru populație). În acest sens poate fi susținută afirmația că o interventie militară a NATO în acest conflict ar însemna în cele din urmă eliberarea a mii de oameni, care sunt oricum în pericol de moarte și care nu au o viață decentă, în ciuda pagubelor. Așadar, intervenția poate fi considerată o măsură de împlinire a Drepturilor Universale ale Omului.
• Coreea de Nord reprezintă un factor de instabilitate în regiune – relația dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud nu a fost niciodată una foarte cordială, iar în ultimul deceniu au existat numeroase acte cu caracter belicos (uneori chiar de provocare, ca atacul de la graniță din 2010) față de Coreea de Sud. În același timp, Coreea de Nord a refuzat consecvent să participe la discuțiile care au ca scop reducerea armamentului nuclear și a ignorat cu desăvârșire tratatul internațional de non-proliferare a armelor nucleare. Comportamentul acesta poate fi atribuit în mare măsura liderului totalitar Kim Jong-Il. Și cum acesta a fost succedat la putere de fiul său care îi impartășește majoritatea concepțiilor, iar în unele cazuri acesta este mai extremist decât tatăl său, Coreea de Nord va reprezenta în mod constant un pericol pentru vecinii pașnici și un risc de declanșare a unor arme de distrugere ăn masp în cazul în care încercările sale de provocare vor da roade .
• Înterventie în scopul normalizării relațiilor dintre Nord și Sud ar deschide noi piețe pentru comerțul din regiune – Coreea de Nord a practicat în ultimele decenii o politică de izolare atât la nivel economic cât și la nivel diplomatic și militar. Această orientare și-a lăsat direct amprenta asupra nivelui de trai din Coreea de Nord, numeroase organizații pentru protecția drepturilor omului au înaintat ONU rapoarte în care se arată clar că populația trăiește sub limita sărăciei . O intervenție NATO în Coreea de Nord ar putea obliga conducerea țării să isi schimbe atitudinea față de Sud la nivel politic, și la nivel economic. Încetarea politicii economice de izolare a Coreei de Nord ar însemna un progres imens pentru regiune, și totodată pentru îmbunătățirea nivelului de trai al populatiei Nordului.
• NATO are obligația de a ajuta Coreea de Sud – NATO consideră Coreea de Sud drept un „stat de contact”, cu alte cuvinte, un stat aliat cu organizația, așadar, intervenire de partea Coreei de Sud în acest caz, ar reprezenta menținerea unei cooperări foarte bune între cele două părți, cu avantaje multiple pentru ambele tabere. Totodată Statele Unite au inițiat tratative cu partea chineză, tratative ce ar putea duce la retragerea susținerii pe care China o acordă de câteva decenii Coreei de Nord .

Argumente împotriva unei intervenții a NATO
• Un război ar implica pierderi semnificative de vieți omenești, mulți dintre aceștia civili nevinovați, și pierderi materiale – nu doar numărul soldaților morți ar fi ridicat ci totodată și cel al civililor prinși la mijloc, și la care de regulă se face referire ca fiind victime colaterale. În războiul din Irak se estimează că numărul militarilor care au murit este de 4.748 iar în Afganistan de 2.271. Pierderi alarmante, ce le depășesc cu mult numărul militarilo, s-au numărat și în rândul civililor sacrificați, se estimează că doar în războiul din Irak numărul acestora este de 108.281, majoritate fiind cetățeni irakieni. În același timp pierderile materiale sunt foarte mari, existând riscul ca în timpul bombardamentelor să fie afectate sau chiar distruse muzee și clădiri considerate patrimoniul mondial. O intervenție NATO în conflictul dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud presupune și alocarea unor sume mari de bani, existând riscul ca țările implicate să fie lovite de recesiune, mai ales în contextul economic actual, s-a estimat că intervenția din Libia a costat țările participante, membre NATO, circa 2 miliarde de dolari americani. Intervențiile Nato în Afganistan și Irak a însemnat mobilizarea unor sume consistente de bani cheltuiți pentru trimiterea trupelor pe teatrul de război. Guvernul SUA estimează că aproximativ 345 de miliarde de dolari au fost cheltuiţi de către Statele Unite pentru războiul din Afganistan, din 2001 de la pornirea acestuia. Se menționează că doar pentru ajutoarele umanitare SUA a cheltuit aproximativ 17 miliarde de dolari. Această observație este valabilă și pentru razboiul din Irak, război în care s-au cheltuit aproximativ 750 miliarde de dolari, și operațiunea este încă în desfășurare.
• O intervenție NATO ar crește exponențial riscul recurgerii la arme de distrugere în masă de către Coreea de Nord – în decembrie 2002 Coreea de Nord a anunțat că intenționează să reia programul nuclear, iar în 2003 aceasta a ieșit din Tratatul de Neproliferare Nucleară. Trei ani mai târziu aceasta susține primul test nuclear care a fost anunțat ca fiind un succes . În ciuda acestui fapt, Coreea de Nord a semnat un document prin care s-a obligat să renunțe la fabricarea de arme nucleare în schimbul unor sume de bani și a garantării securității din partea celorlalte state , serviciile secrete au descoperit că Coreea de Nord încă se ocupa de fabricarea de arme. Din cauza forței acestor arme de distrugere în masă, și a faptului că există pericolul ca acestea să afecteze indirect și alte țări pe lângă țara țintă, problema armelor nucleare este de câteva decenii o problemă mondială și ar trebui acționat la nivel mondial. Însuși comportamentul deseori total irațional pe scena politică internațională ar trebui să reprezinte un motiv în plus de gândire asupra oricărei intervenții străine, care, foarte probabil, ar conduce la escaladarea ostilităților deja existente între cele două coreei.
• Un război între Coreea de Nord și Coreea de Sud ar afecta și celelalte țări ar putea produce și o instabilitate generală economică – după atacul lansat de Coreea de Nord asupra insulei Yeonpyeong bursele asiatice au reacționat negativ, înregistrând scăderi semnificative. Ca urmare, nu doar cele două coreei implicate în incident au fost afectate ci și Japonia, țară cu un renume pentru stabilitatea cursului. Astfel, investitorii au asaltat piața japoneză cu ordine de vânzare pentru moneda japoneză din cauza proximității geografice dintre Japonia și Peninsula Coreeană. Totodată piețele europene au fost și ele afectate, indicele bursier a scăzut semnificativ ca urmare a acestui incident, scăzând în Londra sau Paris. Strategi militari au afirmat că acest conflict dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud este defapt o reproducere la scară redusă a Războiului Rece, un ecou al acestui război. Rusia, vechi aliat al Coreei de Nord, și China, unul dintre principalii susținători ai Coreei de Nord, ar putea forma o alianță destul de puternică împotriva statelor membre NATO.
• O intervenție NATO nu ar fi motivată de propriului tratat – singurul stat afectat de acest conflict a fost Coreea de Sud, stat care momentan nu face parte din NATO ci doar din „Țările de Contact” ale NATO, adică state care sunt aliate cu NATO, în ciuda atacurilor Nord Coreene, alianța NATO nu ar putea invoca articolul 6, care menționează faptul că dacă un stat este atacat, fiecare stat membru NATO trebuie să declare razboi țării atacatoare. Astfel, nu există vreun motiv pentru a interveni militar în conflictul dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud, conform tratatului actual.

Acum două luni, pe 04 aprilie 2013, Organizația Tratatului Nord Atlantic a împlinit 64 ani de la constituirea alianței, odată cu semnarea actului de constituire a alianței de la Washington, 4 aprilie 1949. Pe 02 aprilie 2013 s-au împlinit 9 ani de când steagul României a fost ridicat la Cartierul General al NATO.
Acești 64 de ani scurși de la înființarea NATO nu au făcut altceva decât să consolideze organizația și structurile de conducere și decizionale ale acesteia. Au mărit numărul de membri al alianței, și a conexiunilor dintre aceștia. Alianța NATO este fără doar și poate cea mai puternică alianță militară a secolului în care trăim, motiv pentru care aceasta poate și în același timp, trebuie, să își asume rolul de asigurator de securitate pe plan mondial, nu doar pentru statele membre, ci pentru toate statele de pe Glob.
Ținând cont de conotația globală pe care o are acest rol, asumat deja parțial de NATO, în ciuda unor ezitări din partea membrilor alianței, sau a piedicilor puse, prin vot în cadrul Consiliului Națiunilor Unite, de marile puteri, încă sub conducere comunistă, Rusia și China, este important de precizat că la nivelul NATO trebuie să se mențină principiul egalității și solidarității membrilor, și să se dezvolte o structura organizațională de așa natură încât să poată fi evitate cu ușurință eventualele abuzuri ale NATO pe plan mondial.
Având o asemenea putere armată, de altfel puterea armata în general a condus lumea încă din cele mai vechi timpuri, granița dintre garantul securității pe plan mondial și comiterea de abuzuri în vederea atingerii propriilor interese, devine foarte îngustă, motiv pentru care toate intervențiile NATO trebuie dezbătute pe larg și analizate în detaliu consecințele acestor decizii.

CONCLUZII
Lumea în care trăim se găsește într-un mileniu nou, în care noile riscuri şi ameninţări la adresa securităţii au determinat-o să reconsidere valorile general umane ce leagă între ele statele şi naţiunile.
La nivelul țării nostre, strategia de securizare a regiunii poate avea trei dimensiuni esenţiale, şi tododată, complementare: extinderea N.A.T.O. şi a Uniunii Europene şi includerea regiunii în arealul de securitate şi stabilitate european şi euroatlantic; definirea şi consolidarea unei entităţi de cooperare economică, socială, politică şi militară pe arealul zonei Mării Negre Extinse; participarea fiecărui stat din regiune la această construcţie, prin armonizarea intereselor, estomparea conflictualităţii tradiţionale şi participarea activă în cadrul organizaţiilor şi al structurilor create în acest scop.
Consiliul N.A.T.O.-Rusia şi Consiliul N.A.T.O.-Ucraina, parteneriatul strategic dintre Rusia şi Uniunea Europeană, candidatura la Uniunea Europeană a Turciei şi, în viitor, a Rusiei, Ucrainei, Georgiei şi a altor ţări din zona caucaziană reprezintă modalităţi de securizare economică, politică şi militară a zonei şi de creare a premiselor pentru realizarea unui concept politic, economic şi de securitate eurasiatic important pentru securitatea zonei de interes strategic a României.
Există un risc fără precedent ca omenirea, în întregimea sa, să se scufunde, la începutul mileniului al treilea, într-un adevărat „armaghedon”, dacă armele nucleare vor fi scoase din hambarele secrete și folosite. Dar, în același timp, există şi posibilitatea ca omenirea să poarte civilizația la cote și mai înalte dacă spiritul păcii va prevala asupra spiritului războiului.
Pentru aceasta este nevoie să se dezvolte o nouă paradigmă bazată pe politicele care vor îmbunătăţi pacea şi vor limita conflictul. O asemenea paradigmă ar trebui să pună accentul pe un proces global comun de securitate destinat să reîntoarcă polarizarea socio-economică, să îmbunătăţească dezvoltarea economică şi să controleze procesul de proliferare şi militarizare.
Atfel creșterea nivelului de securitate a statelor poate crea condiţii favorabile dezarmării, și, totodată poate asigura mediul şi încredere cu scopul unei dezvoltări economice fără precedent, canalizând și antrenând resursele economice în procese de producere de valoare în dauna unei antrenări și echipări continue a forțelor armate. Acest țel nu poate fi atins fără a se lua măsuri cooperative atât la nivel regional cât şi la nivel global.
În sublinierea importanţei actorilor nestatali şi limitelor puterii militare, terorismul contemporan provoacă concepţiile tradiţionale a securităţii internaţionale, care se bazează pe aşteptările comportamentului diferitor state şi prioritatea capacităţilor materiale. Pericolul terorismului sugerează că dezordinea sau nedreptatea din cadrul statelor nu este compatibilă cu o ordine de securitate internaţională. Sistemul internaţional este indisolubil legat de conflicte generate pe arena politicilor interne. Se poate afirma că terorismul internaţional reprezintă revărsarea conflictelor civile pe scena internaţională.
Intervențiile NATO, fie ele și în scop umanitar, cum a fost cea din Libia, au stârnit fără doar și poate antipatii și mai puternice din partea extremiștilor la adresa membrilor organizației, cât și a Statelor Unite în particular, vâzuți ca liderii acestei alianțe și totodată motorul ei decizional, SUA fiind acuzate în nenumărate rânduri de folosirea NATO în interes propriu.
În acest context strategic, post 11 septembrie, când statele se confruntă cu primejdia statelor care întâmpină dificultăți grave economice, a epurărilor etnice, a terorismului internaţional şi mai ales a statelor conduse de regimuri totalitare ce deţin arme de distrugere în masă, proiectarea unei instituții supranaționale capabilă să impună un sistem de control la nivel internaţional asupra comportamentului iresponsabil al acestor actori şi, atunci când este cazul să intervină cu măsuri coercitive atunci când este pusă în pericol pacea şi securitatea internaţională a devenit imperativă. Se poate spune că această instituție este deja prezentă la nivel global, în fază incipientă, prin NATO, și prin extinderea acestei organizații și sporirea rolului acesteia la nivel mondial se poate atinge dezideratul comun al țarilor civilizate: pace și prosperitate.

Bibliografie

1. I.M.Anghel, „Globalizare şi probleme globale”,Bucureşti, 2001
2. Bidu, Ioan – Meridiane de securitate, Editura Academiei Naţionale deInformaţii, Bucureşti, 2011
3. Barry Buzan, Ole Wæver, Jaap de Wilde – Securitatea, un nou cadru de analiză , 2010, Editura CA Publishing ,Cluj
4. J.Baylis, “International and global security”, Box 12.1 Notions of “security”
5. Simion Boncu , Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii, Editura Amco Press, Bucureşti,2005
6. Jean Callaghan– Securitatea intenațională și forțele armate, 2011, Editura Tritonic, București
7. Anton Carpinschi, Diana Mărgărit – Organizaţii internaţionale, Editura Polirom,Iași , 2011
8. Bogdan Chirieac – România in NATO – De la Madrid la Bucureşti , Editura Historia , 2011
9. Col. dr. Cosma Mircea, Cpt. drd. Ispas Teofil, Securitatea în structurile europene şi euro-atlantice, Editura Academiei Fortelor Terestre, 2012
10. Dan Dungaciu, Sanda Cinca – NATO post-Lisabona şi provocările regionale , Editura Institutului de Stiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale , 2011
11. Dicţionar de securitate internaţională, Editura CA Publishing, 2012
12. Duţu Petre Dinu Mihai-Ştefan – Politica europeană de securitate şi apărare – Cadrul de manifestare şi dezvoltare a intereselor de securitate naţională, Lucrare discutată în şedinţa Consiliului Ştiinţific al CSSAS, Universitatea Naţională de Apărare “Carol I”, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, Bucureşti, 2012
13. Paul Dănuţ Duţă ,Cristian Popa-“Securitatea prin cooperare. Politici de integrare,vol 1,Sibiu:TehnoMedia 2007
14. Klare Michael T. – The Geography of Conflict, in “Foreign Affairs”, Vol. 80, No.3, May /June 2011.
15. Ion IRIMIA, Aspecte ale insecurităţii naţionale, în Buletinul AISM nr. 2/2002
16. Walter Lippmann – ,,The Political Scene ” (1919)
17. P.Mangold, ”National security and International Relationes”, London, 2010
18. Mircea Mureşan, Statutul şi rolul României ca stat la frontiera de est a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord şi a Uniunii Europene, publicată în Strategii de apărare şi securitate la frontiera răsăriteană a N.A.T.O. şi UE, vol. I, Ed. UNAp, Bucureşti, 2011
19. Naghi, Gabriel -Securitatea europeană : fundamentări normative şi instituţionale, Editura C.H. Beck Bucureşti, 2011
20. Stan Petrescu, Apărarea şi securitatea europeană, Ed.Militară,Bucureşti,2006
Stan Petrescu, Mediul de securitate global şi euroatlantic,Editura Militară,2005
21. Tudorache Ovidiu-Adrian, Conflicte de interese în Europa: NATO-OSCE, în “Studii de Securitate”, vol. 5, nr. 1/2012.
22. Radu-Sebastian Ungureanu – Securitate, suveranitate şi instituţii internaţionale, Editura Polirom , 2010
23. Vasile Simileanu- Conflicte asimetrice,2011, note de curs
24. Stefan Vladutescu, Ella Magdalena Ciuperca – Securitatea naţională şi manipularea opiniei publice, Editura Didactică şi Pedagogică, 2012
25. Gheorghe Văduva. – Factori de risc la adresa securităţii şi apărării naţionale Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti , 2012
26. Marian Zulean,Luciana-Alexandra Ghica – Politica de securitate intenaţională. Concepte, instituţii, procese, Editura Polirom, 2010
27. „Disarmament forum. Making Space for Security?”, Printed at United Nations, Geneva, UNIDIR/DF/2003/1, Editor in Chief Kerstin Viguard
28. Strategia Europeană de Securitate,publicată în documentul “O Europă mai sigură într-o lume mai bună”,adoptată în cadrul consiliului de la Bruxelles,pe 12 decembrie 2003.
Surse electronice:
29. http//consilium.europa.eu/infopubl
30. http://nato.mae.ro
31. http://militar.infomondo.ro/
32. http://www.nato.int
33. http://natolibguides.info
34. www.europe.org.ro- Securitatea internă
35. http://www.mediafax.ro/
36. http://www.realitatea.net/
37. http://www.mediafax.ro/
38. http://viapolitica.eu/
39. http://huffingtonpost.com/
40. http://www.guardian.co.uk/

SHARE WITH FRIENDS:  
        
          

comments

  1. case la rosu says:

    case la rosu…

    […]Nato si Romania in Securitatea internațională | cKy.ro[…]…

Lasă un comentariu

  • Archives